Excursia şcolii de vară § Neamţ-Bicaz

40 şi ceva de oameni ne-am adunat vineri dimineaţă în parcarea (încă) stadionului, cu puchini pe la ochi, cu un rucsac sau geantă la noi, să facem din ultima zi a şcolii de vară - o zi ceva mai aerisită. Cu o zi înainte, la Baumaxx, ne-am pus la curent cu noutăţile din economisirea energiei electrice, termice, financiare. E şi asta parte a capitolului dezvoltare durabilă. Dacă de la prima oră simţeam broboadele căldurii pe cearcăne, deja ştiam cât de insuportabilă termic avea să fie ziua. Uite că n-a fost chiar aşa...sau eram eu cu gândurile în alte insule norvegiene.
Dimineaţa sau seara ...nu mă decid care-i momentul meu preferat dintr-o zi. La alţii contează doar cu cine sunt, pentru mine contează aerul rece, roua, stelele şi astrul selenar, liniştea, decorul necuvântător şi nişte trăiri interioare specifice doar mie (pentru că nu semăn deloc cu nimeni altcineva). S-a plecat la 7, perfect pentru a prinde intrarea în ritm a multor funcţii. Da, radio ZU în difuzoarele din autocar...dar măcar nu erau Buzdugan şi Morar pe post. Prima oprire a fost în ton cu următoarea şi-n bună-măsură cu specificul tradiţional al întregii excursii de 14 ore...adică la Hanul Ancuţei de lângă Roman. Straşnic han, chiar dacă a fost reconstruit din temelii, lipsându-i originalitatea. Mobilier ţărănesc (eu nu spun rustic, clar?) străchini oale şi ulcele care-mi aduc aminte de emisiunile lui Radu Anton Roman cu Tabără, ştergare, 2-3 oameni ocupaţi cu merindele, ştirile pro-tv pe-o plasmă, kitchuri la vânzare afară, o terasă liberă. Dacă m-aş pune în locul unui străin, aş spune că Hanul Ancuţei e exact ce-aş aştepta de la un restaurant cu specific tradiţional (şi încă n-am mâncat la ei). Vorba lui Sadoveanu (care Sadoveanu ? m-ar întreba câţiva copii care nu au luat BAC-ul) ''Socot că nu se mai găseşte alt han ca acesta, cât ai umbla drumurile Pamântului''



Oprire programată mai mult pentru clătirea ochilor şi dezmorţirea pleoapelor. Sau vorba organizatorului: să ne facă poftă de a ne întoarce.
Prima şi cea mai plăcută oprire, la Târpeşti (prin Neamţ) unde am vizitat...dar ce zic eu vizitat, mai degrabă m-am simţit încântat ca la Louvru, în muzeul Nicolae Popa. Ne-a deschis fiica lui (Elena), ne-a ţinut la poartă până i-am dat taxa de intrare (mai avusese probleme cu nesimţirea tradiţional românească în trecut) apoi ne-a povestit într-un accent de Bucureşti (păcat...când ai un muzeu tradiţional, cred că-i bine sa vorbeşti cu accentul tăul natural: moldovenesc) despre munca răposatului ei tată. Vă spun: chiar a fost o bună-dimineaţă. O curte superbă, o iarbă intens verde cu rouă din belşug, sculpturi în piatră şi lemn, ulcele, măşti făcute din păr de om, fasole şi alte obiecte de prin curtea omului şi muzeul propriuzis. Un muzeu adevărat: şi mirosul era tradiţional, de gaz, de vechi. Ce-am văzut în casa lui nea` Popa? Colecţii de icoane, de picturi, medalii, tablouri cu domnitori, monede, gramofoane, radiouri, fiare de călcat, unelte pentru prelucrarea cânepei, arme vechi de secole, straie populare ...din păcate şi uşi de termopan (or avea ei motivele lor) şi bineînţeles multe diplome pe perete.  Nu ştiu cum o fi seara în curtea doamnei Popa, dar altfel decât mirific nu are voie să fie. Sau cine ştie.... am văzut şi dovezi ale modenizării: antenă-satelit, terasă cu scaune şi-o masă, în loc de vechile şezători.

Pe pârâul de vizavi, câteva gâşte înotau pe loc, pozând în acelaşi timp liniştite, pentru mine şi încă 2 curioşi care probabil le-au văzut în ultma vreme doar sub formă de cadavre refrigerate sau coapte.
După acest veni-vidi ţărănesc, am mers la cetatea Neamţului. Fost, urcat şi cam atât...pentru că nefiind la prima vizită, nu m-am entuziasmat destul cât să intru din nou să văd interiorul. Ei...şi noi suntem formaţi din câteva celule prin interior ... deci suntem închisori. Eu însumi, o închisoare a gândurilor triste (legate de vizita precedentă la cetate, cu dnul Măcărescu) care era să-şi rupă gâtul pe un urcuş abrupt, scurtătură i-am zis eu ieri. Cât au vizitat colegii şcolii de vară, monumentul istoric, am stat cu Andreea la una rece (îngheţată măi) explicându-i şi tot evenimentul nefericit din Oslo şi ce ştiu despre Anders Breivik, şi-am râs de numele unei comerciante de suveniruri.
Un alt deja-vu turistic, după întârzieri enervante (vorbim o oră, ei vin la alta înapoi la autocar) l-am avut la Mănăstirea de la ţârgu-Neamţ..aia unde se plăteşte intrarea. Icoana cu 3 mâini, făcătoare de minuni (sigur) şi restul amplasamentului, le-am văzut şi anul trecut ...de dragul colegilor şi-a domnului Măcărescu, aşa că am rămas pe afară să-mi mănânc sandwich-ul şi nectarina, să alung viespi de pe hainele mele, să beau apă de la fântână.

După ce lumea şi-a luat suveniruri, şi-au spus rugile şi s-au tras în poze, încetişor-încetişor am purces la drum...nu prea departe, până la Mănăstirea Sihăstria, locul unde a) se intră gratuit şi b) a avut chilia sfântul părinte Cleopa. Nimic de comentat aici: îmi plac cărţile scrise de părintele Cleopa, îmi place cum gândea, cât era de înţelept şi modest. Am nimerit înconjurat de botoşăneni în chilie...mă descalţ, intru în chilie : 2 uşi închise. Le încerc pe amândouă...din una iese un părinte care ne întreabă de unde suntem şi ne aşează acolo unde ne stau picioarele (e o glumă domnească folosită-n autocar) să ne facă o rugăciune, să ne miruiască. Cât sunt de ateu, mărturisesc că la ieşirea din chilie, poate din cauza autosugestiei, mă simţeam uşor ca după un leşin...ca şi cum toată păsarea din mine, grijile şi nervii, întrebările, ar fi ieşit din mine.
Stabilamentul e aranjat cu ceva bun-gust. Atât aranjamentele florale, arhitectura bisericilor şi locul unde te puteai caza alcătuiesc o imagine pozitivă pe care ne-o facem în faţa turiştilor.
Aparent, celor din grupul cu care am fost în excursia asta, le place să viziteze mănăstiri...tot cât îi plăcea lui Ştefan să le construiască....aşa c-am mai fost la o a treia mănăstire: Secu. Secui..securişti..nu ştiu de la ce vine (poate de la secui securişti).
Cât au stat ei să ia masa (Casa Afetelor), eu mi-am băgat picioruşele în apă în Ozana, am hrănit peştişori care-mi ciuguleau piciorul dându-le biscuiţi, am râs cu lacrimi ascultând o mai veche emisiune de la guerrilla (asta abia după ce am rămas singur), am strâns câteva flori şi am ascultat clipocitul apei ... ştiţi cum era? pfaaai, mare lucru să-ţi permiţi asemenea lucruri simple.
Amintiri prea vii mi-au grăbit lacrimi în ochi, când am ajuns la barajul de la Bicaz, locul unde am fost de asemenea pentru prima oară cu colegii de facultate,cu dra Panainte şi cu Domnul Măcărescu. Mă uitam la autocarul nostru şi vedeam locul unde stătea vechiul autocar, şi lângă el, jucând volei, 2 dintre profesorii mei de suflet. N-am putut să mă bucur de nimic aici...... erau mult mai importante amintirile cu noi gâfâind, simţind efortul depus la urcarea sutelor de trepte, într-o zi călduroasă, când peisajul ăla din vale era infinit mai frumos decât era acum.
Frigul, mirosul şi exigenţa paznicilor (vă ia mama dracului dacă vă prind cu aparate de fotografiat!!!) au urâţit şi mai rău a doua vizită la barajul a cărui construcţie am văzut-o în prima zi a şcolii de vară. Ghidul de ocazie ne-a mai îmbunătăţit atmosfera cu câteva glume şi detalii tehnice, de care profesorii s-au arătat extrem de interesaţi.   La Stejarul s-a intrat ceva mai uşor decât prima oară (când ne-au cerut grupele sanguine) dar au intrat fără mine...şi au ieşit foooooooarte greu. Să nu mă plictisesc, până mi-a murit telefonul, am ţinut updatările profilului de facebook, am aruncat câteva priviri la noul-viitor muzeu al hidrocentralei, mai întrebam cum e vremea acasă (în Bicaz se înnourase) şi priveam de pe un pod la bureţii puşi la ieşirea apei, pentru calmare. Şi unde nu trece un domn pe lângă mine, oprindu-se să-mi spună că le-ar face o cântare din frunză peştilor....dacă ar fi avut timp (o fi fost vreun spital prin apropiere).
O câţea flămândă mânca snacksurile şi sandwichurile rămase fetelor, şoferul a stat UIMITOR de relaxat şi binedispus, calm, detaşat, deşi depăşise cu 2 ore timpul pe care l-a avut acordat nouă. O măsea m-a supărat până la nivelul insuportabilului...dar m-am învăţat că nimeni nu vrea să poarte povara altuia şi-am suferit în tăcere...cât timp restul grupului îşi ţineau companie verbală...spunându-şi ultimele cuvinte: amabilităţile de rigoare. Toată lumea din grup s-a purtat frumos în această excursie. Au fost mici probleme...dar s-a trecut repede peste...şi una peste alta, a fost o zi plină (de lucruri mişto [ n-o să mai auziţi prea curând cuvântul ăsta la mine])
Mulţumesc celor vinovaţi de asta (inclusiv ţie Andreea)

22 iulie 2011 Oslo - Utoeya - Norvegia

Cruzimea faţă de tot ceea ce este total diferit de tine..... este ea explicabilă fără să apelez la un psihiatru? Pare unanim acceptat că Anders Breivik este nebun, dement, sclerozat, Vadim. Dar mă uit în oglindă şi văd (amintindu-mi de hiuduielile adresate Madonnei când le-a luat apărarea ţiganilor) că ţiganii îmi sunt la fel de simpatici cum sunt musulmanii în ochii lui Anders. Dar nu-i vorba doar de ţigani. E şi despre algerieni, nigerieni, români, arabi, ceceni, ruşi. Tensiunea e generată în mai multe ţări. Presa (desprinsă uneori de realitate) parcă ar juca în nişte filme regizate de instituţiile statului. Ignorată prea mult nu are cum să mai fie, vocea celor CONTRA deciziilor de globalizare luate de S.U.A şi U.E.

Cât cred unii că pot transforma naţionalismul unor popoare, fără o contrareacţie? (exemplul UDMR la noi) Nu-i oare clar ce vor elitele occidentale, aflate la un pupitru de control. Obiectivul lor este crearea omului nou. Fac un referendum în care consolidează şi mai multă putere, cât mai departe de controlul şi voinţa publicului şi cumva în presă pare că democraţia a vorbit, că toată lumea este de acord. Norvegia e un loc cu emigraţie sensibil redusă faţă de alte ţări europene, este locul în care se află Institutul Nobel, cel care acordă anual premiul Nobel pentru pace. Dacă până acum nici bine nu auzeai de atentat terorist că te şi îndreptai cu viteza gândului spre musulmani. Corect....doar că sunt implicaţi indirect. Anders spune în compendiumul lui de 1514 pagini, că islamismul a omorât 300 milioane oameni, comunismul 100 milioane, nazismul 20 iar creştinismul 15 milioane. 1: NU cred că în numele creştinismului au murit doar 15 milioane de oameni. De colonizarea cu musulmani s-a stabilit de mai multe ori că globalizarea (masoneria) e responsabilă....dar uite că şi băiatul ăsta - Anders Behring Breivik (32 ani) este fanul masoneriei. Televiziunile occidentale, în încercarea de a săpa adânc în însemnătatea gesturilor, îl cataloghează creştin...dar îmi vine greu să cred asta.....nu pentru că dogmele creştine n-ar permite uciderea semenilor (decât în vremea cruciadelor) cât pentru că Norvegia, acum 500 ani s-a săturat de catolicism şi s-a convertit la creştinism protestant-luteran, iar 15% dintre ei sunt atei. Nu e vorba de religie aici...poate doar despre vechii cavaleri templieri.
Pe 22 iulie, după 9 ani de pregătiri şi 300.000 euro investiţi în plan, Anders Behring Breivik, un norvegian get-beget, un gamer (Call of duty şi Warcraft) a aruncat în aer cu ajutorul câtorva saci de fertilizator, o clădire de lângă birourile prim-ministrului Norvegiei cu ajutorul unor maşini capcană. 8 persoane decedate au fost doar începutul ...victime colaterale, care alături de răniţi, trebuiau să trimită un semnal puternic autorităţilor, populaţiei norvegiene, şi totodată să-i creeze acoperirea de a merge nestingherit pe insula Utoeya, deghizat în poliţist, cu 2 arme şi sute de cartuşe, păcălind un grup de copii ( fiiala de tineret a partidului laburist) că vrea să-i protejeze de eventuale atacuri teroriste...începând să tragă nemilos gloanţe după gloanţe în ficatul,picioarele,braţele,gâtul, capul a 68 persoane nevinovate...asta în timp ce asculta Lux Aeterna (coloana sonoră Requiem for a dream). În, să-i zicem cartea, lansată în vinerea crimelor, spunea că va trage fără milă, omorând cât mai mulţi, indiferent de vârstă sau sex...aşa a făcut.  De ce? Pentru că asta a dedus el că e singura metodă eficientă de a lupta împotriva politicilor doctrinare (adică marxism) deghizate în multiculturalism...şi corectitudine politică. Pentru cei nefamiliarizaţi cu corectitudinea politică, vă spun că e un artificiu tembel, creat de clasa politică, puternic susţinuţi de unele ONG-uri, pentru a crea ipocrizie şi pentru a menaja persoanele fără drepturi egale (nu oportunităţi, da? ... direct drepturi egale) în timp ce unii au muncit pentru drepturile lor, cei care invocă corectitudinea politică, primesc drepturi de-a gata.
La proces (oare juraţii vor citi compendiumul de 1500 pagini?), ţinut departe de ochii presei, Anders a spus că în 60 ani , societatea va înţelege ce a făcut. Curios....deja mulţi au înţeles. Nu, nu cei din stradă...cei de pe internet. Altceva curios: ştiţi care e pedeapsa pe care o riscă Anders? 21 ani. Da, a omorât 76 oameni, încă pe atâţia răniţi ...dar asta e pedeapsa maximă pentru crimă, într-un stat paşnic ( să vedem dacă acest atentat o să schimbe, ca şi-n S.U.A legislaţia...regele Harald al V-lea şi primul-ministru, spun că nu, că asta va fi răzbunarea maximă - rămânând la fel de paşnici ca şi înainte de 22 iulie)
Aceleaşi idei extreme le au alte mii de oameni pe internet, astfel încât ăsta ar putea reprezenta un precedent oarecum istoric pentru viitoarea lume globalizată cu forţa.
Ce m-a făcut să acord o atenţie deosebită acestei tragedii: da, şi gândul la suferinţa unor părinţi care-şi îngroapă copilul de 17 ani (nu mulţi dintre voi ştiu această durere) da, şi atenţia acordată de fiecare ziar sau televiziune din Europa (literalmente, fiecare ziar din Europa, de care am auzit) mai puţin jigodiile talk-show-urilor CONAN, JIMMY KIMMEL, THE COLBERT REPORT, THE TONIGHT SHOW, THE LATE SHOW WITH DAVID LETTERMAN, care au ignorat luni subiectul văzându-şi de glumele lor.
M-a interesat cum poţi să motivezi vânătoarea vreme de 2 ore, pe o insulă, a unor oameni nevinovaţi? Am fost ţinut cu gura căscată, de declaraţiile supravieţuitorilor: o fată a schimbat 46 mesaje cu mama ei, neştiind dacă îl va mai trimite şi pe următorul; un băiat l-a privit în ochi şi a scăpat neîmpuşcat de 2 ori (a doua oară s-a acoperit cu cadavre şi s-a prefăcut mort) altul îi vedea pe tinerii care nu ştiau să înoate fugind spre apă...apă care s-a înroşit în curând de la sânge ... şi sunt sigur că mărturii ale cruzimii vor mai apare în următoarele zile.

Mulţi se înfurie văzând situaţia actuală din ţara lor (grecii sunt cel mai bun exemplu, italienii în timpul violenţelor contra ţiganilor români) şi această furie, toţi nervii care depăşesc limita răbdarii sunt vărsaţi de prea multe ori împotriva nevinovaţilor. Am stat 2 săptămâni în Paris: m-am îngrozit cât de mulţi musulmani sunt. La fel în Koln sau Milano: mulţi...incredibil de mulţi musulmani. Dar...dar, DAR nu i-am văzut să săvârşească furturi, crime, violuri şi alte fapte ilicite. Ţi-e străin - de acord. Dar de la frica, că-ţi distruge cultura poporului (Marsilia a devenit stat majoritar musulman în 2010..unde crezi ca vom fi cu toţii în 60 ani la ritmul ăsta de extindere a multiculturalismului?) că-ţi iau slujbele pe care oricum nu le vrei......până la crimă, e un pas pe care nici după 9 ani de citit cărţi, n-ar fi trebuit să-l facă Anders. Nu vreau să aud că a fost un inadaptat (pentru că, colegii de facultate spuneau că îi făcea mereu să râdă, să zâmbească, era plin de viaţă) că suferă din dragoste după ce a fost părăsit pentru un musulman, sau că partidele extremiste-dreapta l-au îndoctrinat. Nimic, nici măcar nebunia (deşi nu cred că e nebun) nu justifică vânătoarea unor copii de 17, 18 ani.
Poate unii dintre aceşti tineri se întrebau la vreo 50-60 minute de la primele focuri de armă, de ce naiba nu îi salvează nimeni, unde e poliţia. Ştirea asta m-a deprimat luni destul de mult: Forţele speciale de intervenţie au ajuns pe insulă la 2 ore după deschiderea focului , pentru că nu au avut elicopter sau o ambarcaţiune...iar poliţia a primit primele sesizări la 50 minute după primele gloanţe.

Vara la şcoală

Nu în bine s-a schimbat starea mea post-facultate. Ba din contra aş spune dacă mi-aş permite să mă plâng...dar nu-mi permit. Scurt episod: azi îmi iau la revedere ..de fapt mai mult un adio, de la colega Mihaela. Genul ăla de despărţire în care vă pupaţi pe obraz, îi urezi multă baftă în viaţă orice ar alege să facă, îţi alegi cuvinte pline de însemnătate şi le cântăreşti cu atenţie. 1 minut şi gata...te simţi gol, pierdut în spaţiu, absent material, suspendat într-o bulă de melancolie. N-o să mai fie bine. Sau aşa gândeşti pe moment. Sigur aţi trecut prin asta, chiar dacă s-a nimerit să aveţi şi colegi de care credeaţi c-o să vă bucuraţi că scăpaţi. Mulţi colegi mi-au rămas în apropiere, dar cordonul ombilical a fost tăiat de finalul licenţei. I-am invitat la o săptămână de teatru (au venit 2, a rămas unul), apoi la o şcoală de vară (a venit doar Andreea). Ca şi despărţirile dintr-un cuplu (de fapt alea dor mai rău ca o operaţie fără anestezie) şi ruperea asta de colegi te pune pe gânduri. Sunt unii (ne)norociţi care nu s-au ataşat de colegii din facultate... alţii cu un plan pe care se grăbesc să-l pună în aplicare. Unii cred că scapă de mini-depresia asta, fugind o săptămână-două în vacanţă, mergând pe la nunţi (fiecare are 2-3 la care se simt obligaţi să meargă) sau văzându-şi mai departe de muncă. Apoi sunt pasagerii clandestini...ăia care oricum nu stăteau prea mult la ore şi n-au legat mai mult de 3-4 prietenii. Nici nu ştiu dacă aş vrea să fiu în locul lor....pe bune că nu ştiu. Ei...lasă...vorba recentului separat Marc Anthony - asta nu-i vreo tragedie.

Cum mi-am propus să nu mă arunc în postarea despre Anders Behring până nu ştiu mai multe detalii despre tragedia din Norvegia, zic să spun şi-un pic despre prima şcoală de vară...ho băi..nu şcoala de vară unde au fost împuşcaţi cei 76 tineri norvegieni...altă şcoală de vară. M-am întors la facultate săptămâna asta, pentru câteva prelegeri despre mediu, dezvoltare durabilă, energii regenerabile, tradiţii din satele de pe Valea Bistriţei, un filmuleţ de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, câţiva liceeni, 3 studenţi ieşeni (dintre care unul e nemesis-ul colegului Adrian P..multe trăsături identice - altă personalitate) o uşă închisă-deschisă care îţi scârţâia în adâncul timpanului şi o profesoară de care mă leagă din ce în ce mai multe amintiri frumoase.
Fiind implicaţi şi câţiva oameni serioşi, ca parteneri, nu au lipsit formalităţile care nu transmit nimic memorabil (să asculţi ceva oficial e de foarte multe ori ca şi cum v-aş scrie eu acum după dictare). S-au rostit cuvinte mari, s-a exagerat cu pozele, unii au venit doar să facă act de prezenţă iar eu aşteptam punctul culminant. Acuma.....şi eu sunt mai greu de impresionat după ce-am văzut şi Parisul...am început sa trăiesc pentru puncte culminante, nu mai am răbdare pentru preludiu. Can I get a huuuo? Căpcăun mai sunt.
Măcar am devenit sigur că nu vreau să lucrez în administraţie. Să învârt hârtii, să citesc reglementări legale şi să-mi urăsc copiii pentru că am avut aceaşi zi la birou ca şi ultimele 100 zile? Las-o baltă.
Primarul din Filipeşti ne-a vorbit (de fapt, mai mult citit), uşor intimidat de atenţia cu care era ascultat, despre un proiect pe care îl au în desfăşurare , de a înfiinţa un parc eolian pe 76 hectare, de 38 turbine eoliene (ar produce 100.000 euro anual) dar  omului îi lipseşte o rotiţă unsă (ăsta bănuiesc că e motivul pentru care nu primesc autorizaţia de la Consiliul Judeţean Bacău) sau există nişte chichiţe birocratice (unde credeţi că l-am întrebat despre temă, pe preşedintele consiliului judeţean Bacău? normal că pe Facebook)
Ştiind că şi un profesor cu experienţă are emoţii în timpul unei prezentări, mă bucur. Îmi plac oamenii cu slăbiciuni. Nu cât îmi place să-mi fie frică de cei fără emoţii...dar pe undeva prin preajmă. Dacă te simt că-ţi tremură vocea, că fâstâceşti cuvinte, că faultezi limba română.... asta te face mai uman în ochii mei, chiar dacă Pruteanu făcea infarct ascultându-te. Pruteanu a murit cu morcovi în fund, da? Şi Agenda 21 la bază e o iniţiativă bună a Naţiunilor Unite.
Aş încerca să fac o glumă (sau mai multe) subtilă, dar am văzut că şi cititorii unor bloguri mai deschise (mantzy -kamikaze, pitici gratis - caţavencii, dobro -guerrilla, cabral -acasă?) sunt cam grei de cap. E vară totuşi ...easy.
Partea cu masonii globalişti care spun da în timp ce dau din cap că NU, n-o mai invoc acum, pentru că-s mari şanse să nu daţi voi search pe google, să vă informaţi despre Agenda 21 (probabil aveţi lucruri mai importante de ignorat decât un document de 19 ani despre politici globale)
Domnişoara Paragină de la Agenţia de mediu (în ciuda numelui, e tânără) a reuşit să mă intereseze 30 minute cu programul Natura 2000 pe Valea Bistriţei, dar să mă şi plictisească vreme de vreo 10 episoade Robotzi (nu muriţi bă că sunt şi ungurii ăia în pauză până-n toamnă? la ce mai râdeţi?)
Direcţia Silvică şi-a trimis un reprezentant, care a ţinut-o tare şi sus (ce?) că situaţia fondului forestier în România este aceeaşi cu cea dinainte de anii 90, şi că presa minte (sindromul Băsescu: presa e de vină). P.S: am întrebat..e adevărat: vârsta unui copac o afli după inelele lui.
Mai apoi, am aflat că pangasusul e de căcat, fabricat artificial de vietnamezi într-un lac poluat...dar asta de la colega Mo-Moo. Despre alţi peşti, ţigani furioşi care aleargă ihtiofaunişti (ce-s ăia mâncaţ-aş gura lu matale?), cum măsori un peşte, cum îl curentezi cât să-l ameţeşti nu să-l omori, despre braconaj şi statistica, calităţii apei afluenţilor Siretului, am aflat de la Roxana Nechifor.
O mică excursie într-un parc dendrologic, câteva poze făcute, paşi prea mulţi de-a lungul Bistriţei din dreptul Hemeiuşului, un cer pe care soarele şi norii îşi disputau supremaţia, 2-3 pescari descumpăniţi de lipsa materiei prime pentru saramură...adică prima vizită la faţa (palidă) locului, să vedem exact ecosistemul în mediul lui natural şi nu doar pe un videoproiector.
Astăzi a fost mai bine: meşteşugarii din Oituz (9 la număr) veniţi cu preşuri, prosoape, război, fus, lână de oaie, panere împletite din alun, în faţa unui auditoriu încântat. Ne-au cântat cântece de şezătoare create de ei la căminul cultural (sigur nu e termenul corect, dar altul nu-mi amintesc), au ţesut, tors, împletit, depănat...în timp ce copii îi filmau pe telefoane. Partea spirituală o lăs pentru o vreme când o să cred în Dumnezeu.

Anders Behring Breivig - Knights Templar 2083

2083 - A European Declaration of Independence 
 Până nu termin de parcurs acest document PDF, şi de citit mai toate articolele pe care le găsesc despre caz...nu îmi spun părerea. Dar mi-o voi spune