Am văzut The Voice (echivalentul Vocii României) cap-coadă şi era acolo o fată, Dia Frampton, care mi-a plăcut de când am auzit-o prima oară. Dia cântase ca backing vocal înainte să ajungă la The Voice. Ce a putut să facă cu piesa destrămatei trupe R.E.M - Loosing my religion, se poate vedea mai jos.
A ajuns în finală, ba chiar în top 2.....însă a pierdut la un scor extrem, extrem de strâns în dauna unui băiat care n-a făcut furori în toate ediţiile, dar, probabil, a primit voturile negrilor din State şi restul nu mai contează. Buuuuuuun. The X Factor, la prima ediţie în Statele Unite, a adus-o în atenţia mea pe Drew şi pe Rachel Crow. Plus mulţi alţi cântăreţi cu voci peste ce avem în România (nu mă refer doar la concurenţii noştri de la X Factor), dar în mod deosebit pe Drew Ryniewicz.
Are doar 14 ani, e crescută într-o familie foarte credincioasă din Arizona, poate de aici şi simplitatea ei. Muzica a luat-o în serios după vreo 3-4 concursuri locale câştigate. Justin Bieber e motivul pentru care a început să creadă în talentul ei şi lăsaţi-mă să spun că are foarte mari şanse de a câştiga X Factor. Odată pentru că are un timbru vocal incredibil, apoi pentru că mentorul ei e Simon Cowell
La audiţii venise cu atât de multe emoţii, să cânte piesa idolului ei în faţa omului care l-a semnat pe J.B. Lumea şi-n special fetele din public se uitau la ea condescendent, ca la un copil normal de 14 ani. Doar că Drew e o fată originală şi îndrăzneaţă, care ne-a lăsat mască. Şi ăsta a fost doar începutul. A trecut de etapa bootcamp cu aceeaşi lejeritate cu care i-a cucerit pe toţi la preselecţie.
În Paris, la reşedinţa franceză a lui Simon, Drew a rămas la fel de simplistă ca şi până atunci, cântând cea mai bună interpretare posibilă a piesei: It must have been love - de la Roxette şi cea mai bună prestaţie pe care am auzit-o până la momentul la care scriu asta, în întregul X Factor.
După ce-am ascultat piesa din clipul de mai jos, m-am bucurat pâna la lacrimi de ea, am revăzut-o, am împărţit-o la alţii, am inclus-o pe best of 2011.
Bineînţeles că a trecut mai departe, în primul show LIVE. După It must have been love, mă gândeam că nu are cum să urce mai sus, că era o prestaţie de finală....cum poate să vină cu ceva mai bun? Ei bine, nu a venit....dar a cântat din nou devastator de bine, What a feeling a lui DJ Bobo.
Când toată lumea a venit cu ceva recuzită, cu dansatori pe spate, Drew nu a vrut să facă spectacol. A cântat în aceeaşi tonalitate ca la piesa precedentă şi a măturat pe jos cu restul, aducând publicul spre aplauze frenetice. Dacă reţelele astea de socializare s-ar ridica la pretenţiile mele, Drew ar începe cariera în muzică fără să mai aştepte finalul X Factor. Daaar, bine, hai sa jucăm după reguli. Drew intră alături de încă 2 colege de categorie şi restul celor 9 trupe-cântăreţi şi peste 30 ani, mâine seară într-o nouă şansă de a ne uimi.
În timp ce Christopher Nolan îl lucrează în Dark Night Rises, am apucat să prind (datorită unor semafoare amabile) avanpremiera de la IN TIME, în seara asta, cu ocazia ultimului film lansat, în care joacă Cillian Murphy (aici the Timekeaper). Îmi place omul ăsta. Şi-mi sună bine ideea care i-a adus împreună pe Justin Timberlake şi Amanda Seyfried (Dear John sau Ultima Scufiţă Roşie...de acolo o ştiţi) adică-n viitor oamenii sunt programaţi să trăiască lipsiţi de griji până la 25 ani, după care un cod verde imprimat apocaliptic pe mână (şi noi care ne speriam de paşapoarte biometrice) îţi arată cât mai ai de trăit...adică puţin. Dar asta e valabil, într-o subtilă metaforă (despre actuală criză economică) a scriitorului, producătorului, regizorului: Andrew Niccol, doar pentru pulime, pentru ăia din ghetou, nu şi pentru cei din zonele rezidenţiale, care se lăfăie în secole, au bodyguarzi şi un trai de viaţă lipsit de griji. ÎNTREBARE: dacă ai o viaţă lipsită de griji, se mai poate numi viaţă? Pe de o parte stă Justin Timberlake, aici Will Salas - bogat doar în curaj, care moşteneşte un secol de la un nene sătul de viaţă. Şi restul inimii lui, e completat de Sylvia Weis (dar n-o să vă ataşaţi mult de ea, deci o să-i uitaţi numele la ieşirea din sală) o răsfăţată care se îndrăgosteşte fără sindromul Stockholm (adică victime care se îndrăgostesc de cei care le răpesc) de Will şi-l ajută să se răsvrătească împotriva sistemului care spune: pleava să muncească din greu pentru o viaţă mizerabilă, în timp ce noi, elita, locuim în cartiere selecte, o viaţă fără probleme. Abia când Will e acuzat de pomană că ar fi furat anii din viaţa celui care i-a oferit cadou, începe filmul. Bine....plus motivaţia că îi moare mama în braţe pentru că nu mai avea nici 2 ore să plătească biletul mărit peste noapte, al unui autobuz. Aici intră personajul meu: Timekeeper (Raymond Leon) care e plătit mizerabil (în timp fireşte...aici totul costă timp) dar e responsabil cu potolirea pornirilor revoluţionare ale tânărului Will (dorinţă, da?) la fel cum a fost şi cu tatăl lui Will.
Începe o joacă futuristă de-a Bonnie şi Clyde, un dans drăguţ pe Nouvelle Vague - in a manner of speaking
şi timp suficient împărţit robin-hood-ist, la mulţi oameni aflaţi în subzistenţă, un nou jaf, la o bancă cu mai mult de 1 milion de ani la dispoziţie ....şi-o surpriză neplăcută.
In Time: Deci până la urmă, maneaua Aş da zile de la mine sa mai fiu o zi cu tine, şi-a găsit un corespondent într-o producţie de lung-metraj.
Am să încep cu ce trebuia Mişu să înceapă în seara asta: cu ultima postare de pe blogul lui Şerban.
Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Cârcotaşilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau să îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!
Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.
Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!
Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!
Cine mă ştie, e sigur că îi urmăresc de la început, că îi promovez, că îi laud, şi-i ascult. De foarte multe ori am fost exact pe aceeaşi lungime în gândire. La fel ca ei, mă sictiresc Becali, Zăvoranu, Păunescu, Băsescu, fătucile jurnalisticii care habar n-au de geografie, istorie sau limba română, ipocriţii care prind curaj când memoria publicului e mai scurtă decât un orgasm, sau doar oameni simpatici, normali - trădaţi de emoţii. Plus antologica Andreea Esca şi butonul ei futut. M-am abţinut cu greu să scriu în ultimele 2 săptămâni, despre accidentul de pe Valea Timişului. Am vrut să spun că bieţii oameni TREBUIAU SĂ POARTE CENTURĂ, că sunt adus pe culmile nervilor de sute de comentarii drăcoase, ale unor oameni care o luaseră pe arătură mai urât decât Porumbescu la Vaslui. Da mă...a omorât 3 oameni! Legea e aceeaşi şi pentru Şerban. Cine îl ştie, cine vede dincolo de glume, n-are cum să ruleze cu propoziţii de genul: Băi vedetă, dacă erau părinţii mei sau a celor care-ţi ţin partea...ce-ţi făceau, ce-ţi dregeau, arogantule, criminal ordinar. Până şi Cristian Tudor Popescu a dat-o urât cu ghioaga în baltă. Iobagii au pus mâna pe furci şi topoare în singurul loc unde îi apucă simţul justiţiar: Facebook. Şi-n tot timpul în care lumea se hotăra după câteva ore pe Realitatea sau Antena 3, de care jumătate a României să se alieze, chiar timpul încerca din răsputeri să repare ce mai era de reparat: compasiunea faţă de un om care e la pământ, conştient de gravitatea consecinţelor.
Imediat după ce m-am lămurit că Şerban e vinovat de moartea a 2 persoane (înca nu murise a 3-a persoană) am ştiut că s-a terminat Cronica Cârcotaşilor. Între timp, au ieşit şi voci ponderate, cum e Teo Trandafir sau, mai ales, Andrei Pleşu. Unii s-au gândit mai mult la Cronica Cârcotaşilor decât la vieţile a 3 persoane pe care şi de care, n-au auzit vreodată. La cum o să arate şi dac-o să mai existe fără Huidu. La matinalul de la Kiss fm şi nu la rudele decedaţilor în accident. Televizorul are vina că l-a făcut pe Şerban mai important în judecata noastră decât miile de morţi din accidentele de pe străzile noastre (nu mai spun de alte ţări). În seara asta Mihai a pus-o de-o şezătoare, prin care să explice moştenirea lăsată. Agoniseala lor, blazonul Cârcotaşilor. A fost o emisiune cu multă umplutură şi foarte puţine idei care chiar îşi aveau locul. Cornel de la Vank a zis cel mai important lucru din toată emisiunea: la ora actuală sunt mai mulţi cârcotaşi în faţa televizorului decât în faţa camerelor de luat vederi. Normal că ar fi fost linşat dacă ar fi apărut din nou pe ecran. Posibil să fie batjocorit multă vreme de acum încolo, el, soţia sau - din păcate, copiii lui. Găinuşă e nucleul dur al Cronicii. Nu Şerban scria textele, nu el venea cu cele mai bune glume în matinalul de la Kiss, nu el pregătea sketch-urile, nu el a creat personaje. Capul răutăţilor e de mulţi ani Mihai. Am zis-o de multe ori, că-n opinia mea, Găinuşă e cel mai amuzant om din România. Nu Divertis, nu Mondenii, nu cineva de la Caţavencii, nu Dobrovolschi, nu ăştia care postează bancuri pe facebook şi sub nici-o formă - Bendeac sau ăştia de la Deko. Dar emisiunile în care Şerban nu a fost, datorită recuperării post accidentul din Austria, au fost slabe spre proaste. La fel cum Dobrovolschi e bun la Guerrilla, dar fără Craioveanu, Mihai nu face nici jumătate din întreg. Ca Mulder fără Scully şi exemplele pot continua, dar nu-i cazul.
Nu erau necesare 2 ore în care Mihai să facă tot posibilul să evite ce toţi vroiau să vadă: discuţii despre Şerban în contextul accidentului, a nenumăratelor atacuri sub centură şi ce rol o să joace în producţia de săptămâna viitoare a Cronicii Cârcotaşilor. Dacă am avut dreptate, acum câteva zile, spuneam că la pupitru i-ar sta foarte bine în locul lui Şerban, lui Dezbrăcatu. N-o să fie la fel ca şi cu Şerban...normal. Dar e THE NEXT BEST THING. În schimb, am văzut o emisiunea retrospectivă, deşi au fost deja câteva când au împlinit 10 ani. Nu mă interesează ce are de zis Petrişor Obae, Dan-Negru, părintele, Călin de la Voltaj, Miţă de la Bere-Gratis, Elizabeta Lipă. Aş fi vrut o discuţie lejeră ca la radio, calmă, între Şerban, Mihai şi presă. Ar fi ieşit o emisiune cu mult mai multă satisfacţie decât cea din seara asta.
Înainte ca Facebook să mă includă în iureşul mulţimii seduse, eram un blogger activ. Cu un oarecare domol regret, mă uitam şi-n lista blogurilor pe care le urmăream, văzând că au la fel de puţină activitate acolo şi înzecită pe reţeaua de socializare. Acolo lumea te comentează, te împarte, te place sau nu. Dintr-o nepăsare vecină cu inconştienţa, mi-am lăsat profilul într-o vitrină cu geamuri clare, accesibilă tuturor. Cum să emit pretenţii că vreau intimitate când am blog şi cont pe Facebook? Ba chiar, de unde stau eu, observ că ce vreau să transmit are şanse mai mari de fecundare dacă poarta rămâne deschisă oricui (pe sistemul: îmi place să stau cu uşa de la apartament deschisă....încurajez intruşii). Problema mea e că Facebook e prea mult. Un flux prea mare de chestii noi. Când apuc să le judec dacă mereu ţâşnesc noi bârfe, poze, clipuri şi quelle horreur: banalităţi în reluare? Blogul rămâne personal. Micul meu jurnal a ajuns să ţină locul unei scrisori. Până încheg o postare, în care să transmit emoţii şi gânduri intime.......site-ul albastru a rămas supermarket-ul în care toţi vrem să ne vindem, în care stăm să şlefuim imaginea pe care o au alţii despre noi cu breaking-news-uri personale.
Azi vreau să spun cum mai arăt în oglindă. Mă puteţi vedea în poza de mai sus. Arăt întunecat. Singur, deşi sunt într-un parteneriat domestic, am colegi, cunoscuţi şi mutuali pe site-ul de prea multe ori invocat deja într-o postare. Din ultimele 6 filme văzute (singur) doar The Fountain e ăla care mă poate pune în dialog cu prietenii mei. Altfel, cine dracu e interesat de Page Eight, Terri, A little bit of heaven, Beautifull Boy, The Ledge ? Toate m-au făcut să mă simt în elementul meu. Cele 100 şi n minute ale fiecăruia, au stors din mine lacrimi, nervi, m-au incitat, m-au adus forţat în zona mea de confort....o zonă în care să simt fiori. Marţi seară, la un curs de valorificarea resurselor, vorbeam despre piramida lui Abraham Maslow şi mă uitam pe nevoile primare, siguranţă, afecţiune, respect şi realizare. Toate etapele alea reprezintă ce vrei...ce speră alţii de la tine c-ai să-ţi procuri. Mi s-a zis că n-ai cum să ajungi la una, dacă nu treci prin cea imediat inferioară. Dacă aş fi (şi sunt mari şanse să fiu) creatura aia singură din pădurea întunecată, aş spune că mă aflu pe treapta respectului. Că-ncerc să fiu respectat tocmai pentru că sunt diferit. Că sunt de partea lui Şerban Huidu, că vreau ca regele Mihai să fie respectat pentru ce a spus astăzi în Parlament, că-n locul dictatorilor din Egipt şi Libia vor veni marionete sau că Steve Jobs chiar a fost un geniu...dar şi că aş vrea o lume utopică...să dăm dracului capitalismul pe care wall street şi Grecia vor să-l tragă-n jos şi să ne preocupe că avem ţara asta cu împrumut de la copiii noştri. Că n-ai cum să faci dezvoltare durabilă cu Roşia Montană, cu corupţi în toate ramurile administraţiei (începând cu ANOFM şi neterminând cu examenele pentru permisul auto [am auzit că încă se aşteaptă un 800 lei]) şi cu alianţe între liberali, social democraţi sau democrat-liberali. Era o imagine atât de normală să vezi un membru al Casei Regale că spune ceea ce invocă toţi politicienii la Antena 3, Realităţile lui Ghiţă şi Schwartzberg (sau cum naiba îl cheamă, că n-o să-i caut numele pe google) şi-n presa de pe statul lor de plată. Blogul ăsta încă mai are pe frontispiciu Spookie, pentru că nu m-am schimbat. Încă îmi permit să las imaginaţia şi curajul să spună ce alţii nu spun tare. Şi da, de acum gândurile alea mai importante, or să se mute înapoi aici. Asta e datoria faţă de mine.
Vă las cu una de la Poe:
Is all that we see or seem, But a dream within a dream?
