6...vine o zi (bună)

N-am luat permisul din prima, pentru că dintr-o neatenţie gravă, am trecut pe roşu (chiar dacă am oprit imediat ce am trecut)...aşa că azi, expirând cele 17 zile distanţă între primul examen şi înscrierea la al 2-lea, am fost să mă înscriu şi să dau sala din nou. O doamnă extrem de isterică (totuşi e mai bine decât un supraveghetor indolent, nu?) m-a supravegheat extrem de suspicios şi comenta orice mic gest al celorlalţi din sală, care îi stârneau replici de spuneai că-i în perioada roşie a lunii. Astfel că mi-am început ziua binişor, cu cele 23 pct făcute. Mai mult, după amiază m-am delectat în liniştea pe care nu mi-am permis-o în agitaţia sărbătorilor, de Vampire Diaries şi talk-show-urile late-night din State (Kimmel, Leno, Stewart).
Până să plec cu 3 colegi la bowling, mi-am adus aminte că mai am 9 zile până la Globurile de Aur şi că am de văzut câteva filme bune. Având şi o oarecare răutate pregătită pt acest film, m-am uitat la Carnage. Primul lucru care m-a interesat e regia filmului. Roman Polanski a luat o pauză după ce a scandalizat lumea filmului cu acuzaţiile de pedofilie. Mai enervant (pt mine) e că o parte din actori/regizori, i-au luat apărarea unui tip care-a futut o minoră....pentru, sunteţi pregătiţi? CĂ FACE FILME BUNE. Deci să ne-n`ţelegem: eşti talentat în ce faci şi ai fani? Păi zi nene aşa...deci ai voie să violezi anal, oral, vaginal...cum vrei tu, orice copil. Hai sictir retardaţilor. Chiar că meritaţi încă un papagal de preşedinte republican. Trecând peste faptul că regia aparţine unui pedofil dovedit, filmul e întradevăr bun. Viaţa e sinonimul mediocrităţii. Corect? Just! Poţi susţine un film în 72 minute, într-un apartament, cu doar 4 personaje, care se ceartă din cauza copiilor lor? Se pare că da, pentru că ce-a ieşit e ceva amuzant ca Seinfeld, sofisticat ca editorialele din Esquire, atractiv ca un porno, captivant ca o piesă de teatru pe care Jodie Foster şi John C Reilly plus Kate Winslet cu Christoph Waltz o fac a naibii de plauzibilă, într-o societate modernă, care aduce puţin cu lumea lui Woody Allen.
Nici n-am postat bine primele impresii despre film pe facebook, recomandându-l, că a trebuit să plec la bowling.

3 jocuri, puţină bere, competiţie ca-ntre colegi, şi-un rezultat mai mult decât mulţumitor (cel puţin pentru mine). Deci da...am avut o zi mai bună.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Uitati-vă ATENT la toate gesturile lor, la cum vorbesc, cum "gândesc" şi o să realizaţi ce oameni NU simpli, ci FOARTE simpli, au condus această ţară aproape 25 de ani.

Un pic mai trist

Orice gest frumos, orice bucurie pe care o îmbrăţişez mai mult decât pe un bun-material, cum ar fi o relaţie cu o fată, sosirea de ziua mea a viitorului cumnat şi-a sor`mii din Italia, sau a surorii mele cea mai mică, după un tăvălug cu transportul din Germania în România....toate astea, cu cât înseamnă mai mult pentru mine (şi înseamnă) cu aceeaşi intensitate mă întristează în momentul în care se termină. Relaţia din simplul fapt că EA refuză să se maturizeze, familia ...păi familia mea, ca atât de multe alte familii, a depăşit graniţele României, dar ca şi Hruşcă, trebuie să se întoarcă în ţări mai liniştite decât a mea.
Alaltăseară Loredana, aseară Irina şi-n seara asta Eduard şi Oana. Mă întorc la a fi ceva mai trist fără ei. Bine...am şi antrenament, astfel că nu mă mai implic la fel de mult sufleteşte. Mai am părinţii şi-o piticanie de 7 ani, colegii şi câţiva prieteni, care să mă întregească. Zicala spune: cu cât ceva urcă mai sus, cu atât o să cadă mai mult (vezi Adi Năstase). Am avut un Crăciun cum nu cred c-am mai avut de pe vremea copilăriei. Asta o datorez atmosferei din familie...cei cu care îţi permiţi orice, cu care n-ai pentru ce să te cosmetizezi cum o faci cu prietena sau cu pagina de Facebook. Revelionul, deşi început cam fără de chef, din cauză unui clip la care am stat vreo 4-5 ore, prin care uram colegilor La Mulţi Ani....a fost la fel de intens sufleteşte. Acum că ne întoarcem încet încet la muncă, şcoli şi obligaţiile alea cu care suntem împovăraţi, nu avem cum să nu ne uităm uşor nostalgici la zilele astea în care refuzam de bună-voie, rutina ianuarie-decembrie. Azi dimineaţă, am despodobit bradul şi l-am aruncat.

Camera asta din care înşir câteva rânduri acum, e infinit mai goală fără brad şi fără familia întregită. Vestea bună...că doar n-oi fi ăla care se lamentează aşa uşor, e că pe 25 ianuarie îmi vine altă soră acasă...plus că internetul o să mă ţină-n legătură cu ăştia plecaţi în noapte spre zări mai luminate....mai civilizate.
Acum 5 ani am ieşit prima oară din ţară, în Italia. În 2009 am văzut Germania, în 2010 din nou Italia, iar anul trecut Franţa. Unde o să mă ducă soarta în 2012?...anul în care spuneam la începuturile blogului: apocalipsa e singura mea şansă să nu mor singur... Habar n-am....cert e că-mi trebuie distanţă pentru a duce dorul lucrurilor însemnate. Cum spunea Pink? Go away, give me a chance to miss you, say goodbye, it will make me wanna kiss you.
Cum prima piesă selectată în ultimii ani pentru best of, vine dintr-o scăpare pentru anul precedent, Wild Beasts - Reach a bit further, e prima propunere pentru best of 2012 şi singura piesă care mă obsedează actual. Versiunea de faţă e filmată la 13 zile după ce-am plecatdin Paris.