Românii au talent S2ep02 - 24.12.2012

După ce-am văzut săptămâna trecută, am fost extrem de curios ce-o să mă încânte în seara asta. Nu ştiu dacă de acasă, aţi avut aceeaşi impresia ca şi mine, că dacă nu era dna ginecolog Constanţa, să salveze finalul

A cantat dumnezeieste si i-a facut SA PLANGA pe cei care la inceput AU RAS de ea pe happyhour.protv.ro
ar fi fost un fiasco 80%. Toţi dezaxaţii artistic au venit să ne arate că sunt lipsiţi de simţul penibilului, că n-au ureche muzicală sau că se cred suficient de importanţi încât să merite minutul din faţa juriului. De unde să încep?
Hai cu domnul inginer mecanic Gheorghe şi cutia lui în care avea (ca şi puştiul care-a încheiat seara) un cub rubik. Ştii că eşti enervant când Andra e prima care apasă X-ul. Sau cu doamnele (Tulnicăresele) venite cu masa pusă, cu pălincă şi tuburile alea la care de obicei vezi bărbaţi în ţinută populară (scuze..habar n-am cum se numesc). Ori cu dansatoarea Elena Bârlă (60) care a prestat mai degrabă un ritual de împerechere a păsărilor? Domnul Şerban Neculai care se ruga în timp ce jongla cu o ţeavă (aproape de decolare) - e doar un alt exemplu de banalitate mediocră înghesuită lângă ceilalţi anti-talent din ediţia curentă.
Cârpaci Florian, un fel de cocalar octogenar,  venit cum altfel decât cu o lumânare, într-o cămaşă fără mâneci, cu sclipici, să ne arate că şi cu un singur dinte rămas în gură poţi să intri într-un cerc....şi că ex-primarul Viorel Lis nu e singurul bătrân căruia îi place să fie penibil la tv...Cu toate astea, dnul Cârpaci a luat 3 de X.
Buimac am rămas când i-am văzut plăcerea vinovată a lui Mihai Petre, constănţeanul de la salubrizare, Popa Tudorel (un amărât orfan, care-şi împarte bonurile cu cei rămaşi în casa de copii în care-a crescut). Tipul a luat 3 de DA, imitând un flex, o motocicletă, un autobuz şi repetând catch-phrase-ul lui: Să trecem la treabă.
Paul Ivan (17) a falsat pe Rihanna, Petrică Ciucardel a venit cu un nr de 2 lei....sau mai puţin, în monede de 10 bani lipite pe corp ...ţi-ar bioenergia`l naibii să-ţi fie. Adina Cazacu vrea să fie o stea falsă ...şi pe la jumătatea emisiunii, am văzut ce-am văzut şi-n spectacolul Madonnei din pauza Superbowl-ului, adică, pe Florin Limbovici (35) echilibrându-se la limită pe-o sfoară. Sleg-line-ul lui a animat întreg teatrul...în deosebi pe Pavel şi Smiley (aceşti Ţociu şi Palade ai R.A.T)
Mihai Vulpe a adus-o pe Andra în pragul lacrimilor, cântând Falling in love with you a lui Ştefan ăăăăăsta - adică Elvis Presley. La Vocea României n-ar fi trecut...dar se pare că standardul a coborât mult pentru Mihai, Andra şi Andi.
Tot 3 de DA a primit un puşti care recita în timp ce desena: Florin Constantin.
Ceva mai penibil a fost Cârpei Mihai, fan Amza Pellea, imitând animale cu mâna în spatele unei cârpe. Porumbelul parcă i-a ieşit...dar insuficient.
Dj Hoka Robert, din Cluj, a venit s-o facă pe dj-ul de muzică de club: MC Penibil. X X X
În acelaşi registru al penibilului au rămas şi zânele cu descântecele lor, cât şi Vlad Jucan (18) care s-a apucat de dansat din buric. A luat el 3 de DA, dar din partea mea ar fi primit doar un singur şut între picioare.
Doamna referent Moldovean Elisabeta a încercat preţ de câteva sec să recite teatru pe My heart will go on. De ce sunt primiţi ăştia pe scenă? Din lipsa altor talente veridice?
Ovidiu Pocanschi a reuşit performanţa demnă de cartea recordurilor ale Spitalului 9, să se dea într-o răţuşcă din arcuri într-un parc de copii, pt 90 minute. Adăugaţi invenţii ale unor alifii şi creme şi aveţi un om fără simţ al penibilului.
Mihai (nume predestinat) Igreş se pricepe la sculptat baloane roz....şi pt asta vrea 120.000 euro. Logic, nu?
Trupa aven Amentza, formată din 3 rromâni măturători (Let`s di it Rromânia), au făcut step cu bidoane şi-o găleată. Ştefan...ăla de jongla mingea în sezonul I, şi-a adus prietenul să facă exact acelaşi lucru...astfel că Bătrânul Vlad merge şi-n etapa următoare. O grupă de copii mediocri, Taicuando au venit să-şi repete antrenamentul de la karate şi-au plecat cu 2 (suficienţi) de DA. Alţii copii, Stars of Music, s-au desfăşurat pe piesa Loredanei, cu ochelari cât capul lor de mari şi-au luat inexplicabil, 3 de DA. S-a înmuiat Mihai Petre. Serios.
Gigel din Oneşti (sau cum l-a descris un coleg de master: avem şi peşti la Românii au talent) e prezentator tv la el în Oneşti şi-n timpul liber racolează fete şi le`n`vaţă să devină fotomodele. Partea asta i-a ieşit execrabil....însă partea cu cântatul la chitară în 3 limbi i-a iesit chiar binişor. Cum se poate ca un penibil, să aibă totuşi talent vocal, dar să înceapă cu aiureli?
Andreea Ciocârlan a încercat să danseze ce-a învăţat pe la nunţi, dar răsplata i-a fost doar în X-uri. Manolache Alex a confundat emisiunea cu poala lui Moş Crăciun şi-a venit să recite o poezie.
Printre catastrofele serii s-au numărat şi cei 3 ţigani melteni, cocalari de soi...din Bacău (mi-au făcut oraşul de râs) Trupa Haiducii. Ăştia ar trebui primiţi înapoi în oraş cu palme şi sare...între ochi.
Maria Fluture, profesoară pensionată, talentată închipuită, a cântat câteva secunde în franceză. Cu totul altfel a stat situaţia cu cea mai bună voce pe care am auzit-o în seara asta, dna Constanţa (ginecolog) pe Ave-Maria.

Mult mai mediocre au fost fetele LOCA şi dansul lor (din nou buric....), dar cumva au stors 3 de DA de la juriu. Un puşti cu nume străin (Tower...Tomor?)care seamănă cu Bieber, fără să fie fan, a luat penultimele 3 de DA disponibile, seara fiind încheiată de un tocilar...genul Big-Bang Theory, care a reuşit să rezolve cubul Rubik amestecat de Andi, în 15 secunde şi-n doar 13 când l-a amestecat Bartoş.

încă 100 km până în iad

Doar berea nu poţi să o compari, una după alta? Ştii că după ce bei un Heineken, ţi se urcă la cap şi deja Perroni nu mai e la fel de pur. După 10 beri, deja poţi să bei orice mediocritate, nu mai contează. Când eşti flămând sau sătul, nu poţi aprecia la justa valoare, o delicatesă. E valabil şi pentru femei? Una o modifică pe următoarea, indirect, modificându-te pe tine? E la fel ca şi cum te-ai da cu un parfum extrem de persistent, după care te dai cu unul un pic superior/inferior....Deja eşti impregnat cu primul. Sau filmele...nu poţi să te bucuri de al 2-lea şi-al 3-lea, pentru că eşti sub influenţa primului? Poate ai nevoie de distanţă, de timp între ele. Cât? Mă uitam ieri şi alaltăieri la prezentările turistice ale Franţei şi Elveţiei (am vreo 42 prezentări de ţări). Splendoare ca într-o carte poştală. Obiceiuri tipice tradiţiilor păstrate cu demnitate şi mândrie. Clădiri, râuri, văi prezervate - nepângărite de agitaţia metropolelor şi de viziuni cameleonice. Consternat că se poate şi altfel, ieşeam apoi afară, în drum spre facultate, într-un autobuz sărăcăcios, cu oameni fie gălăgioşi, fie apatici, pe lângă oraşul ăsta aflat în plină topire, iar mizeria îşi va arăta din nou chipul urât pe străzi.
Drumul spre iad...titlul, e metafora pe care-o folosesc, pentru banalitatea ultimelor zile. Citeam postarea unei dragi colege, în care ideea era că fericirea ţine de tine şi nu de ceilalţi. Iadul e atunci când fericirea ţine strict de ceilalţi. În ceilalţi intră şi oraşul, televizorul, internetul, filmele, prietenii......şi mai toţi te dezamăgesc. Pentru că-n imaginaţia mea e loc de mai mult. Iar pe imaginaţie, cineva mi-o ia de păr...o târăşte până pe capătul prispei, o adoarme cu suficient cloroform, după care, bineînţeles că o poate tăia în bucăţi. Dacă va simţi nevoia, poate s-o lipească ulterior cu bandaje. Dar nu-i indicat. Nemţii puneau o stea pe evrei să-i identifice mai uşor. Să ştii cu cine ai de-a face. Mulţi îşi pun singuri etichete. Trebuie să ştii unde să te uiţi.
Să zicem că nimeni nu ştie cum te simţi, că ai ajuns la suprasaturaţie şi că lamentarea nu-i o opţiune, nu în cazul tinerilor (cu atât mai puţin la bărbaţi - am pretenţii).
Un as în mânecă am mai mereu: ştiu unde să caut alinarea sau detaşarea...ştiu că nervii mă scot din orice stare proastă (şi mi-e atât de uşor să mă enervez când vreau), ştiu că am prin preajmă un puşti de 7 ani din ce în ce mai simpatic, ştiu că mâine România joacă returul cu iubirea [dragobetele] (de data asta acasă la noi).

 **_această postare nu a fost scrisă sub influenţa Johnnie Walker, nici sub fumurile unei narghilea sau sub infuzia rotocoalelor de fum Kent8.

My week with Marilyn - Impresii

Poate cel mai angelic sex-simbol care a trăit vreodată. De fapt nu poate...sigur. Norma Jeane Mortensen, 1 iunie 1926 – 5 august 1962, e cea mai cunoscută actriţă care a trăit vreodată. Marilyn a crescut prin filme de comedie şi e considerată (cel puţin de autorul blogului) cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în cei 27 ani. N-am prins-o în viaţă, dar un singur film e suficient să te îndrăgosteşti de chipul şi tandreţea gesturilor ei, copilărismul cu care s-a apărat de faimă. 
Nu e vina ACTA că nu a apărut nici o versiune My week with Marilyn , pe torrente..aşa că normal, am mers, împreună cu 2 colege (parte din cei 10 colegi preferaţi) în seara asta la cinematograf să-l văd. 
Nu m-am aşteptat să fie despre idila pe care a avut-o cu al 3-lea asistent al regizorului unui film britanic. Ştiam că a fost în Londra pentru filmările la The Prince and the showgirl (în care o cântăreaţă se îndrăgosteşte de un prinţ, ceva mai tânăr decât ea), că a fost nevoită să dea piept unei alte maniere de a face film. Că oricine i-ar fi stat în cale, ar fi fost răpus de zâmbetul perfect şi de aura de zeiţă a frumuseţii, care o proteja de răutăţile unei lumi strict-profesioniste. Nu am găsit un răspuns, stând pe scaun la film, întrebării: Dacă Marilyn a fost un produs extrem de bine comercializat de Hollywood, cum de nu a reuşit să producă o altă actriţă la fel de iubită? În primele minute ale filmului, n-am fost captivat de poveste, pentru că nu poate exista o altă Marilyn...n-am crezut-o pe Michelle în rolul jucat. E de vină epoca...alinierea stelelor, sau nevoile ei emoţionale, care o făceau să pară atât de vulnerabilă? Marilyn...atât cea din realitate cât şi cea din film (Michelle Williams), era unică. Într-o lume care-a sufocat-o cu admiraţie, care-a forţat-o să se auto-devoreze, reuşea, cu pastile, cu iubiri schimbate ca pe şosete, dar mai ales cu umor şi un zâmbet care-ar dezgheţa şi Antarctica, să nu se piardă cu firea. Celebritatea părea s-o închidă într-o cuşcă din care un om normal n-ar fi ieşit....cu toate astea, ea reuşea să nu se ia în serios, să-i neglijeze pe bodyguarzii ei şi-ai imaginii pe care o avea. Iar ca actriţă, trebuia să creadă că personajul ei e veridic...că nu se preface. Pe scurt, pentru că simt că am prea multe idei dezorganizate, în film Marilyn stă 5 luni în Londra, pentru o colaborare cu Laurence Olivier, într-un film de pe urma căruia ar trebui să câştige experienţă amândoi. Singurul care pare suficient de îndrăgostit şi înţelegător pe platourile de filmare, e Colin Clark (23 ani)...un fan înfocat, care profită de pilele pe care le are în industria filmului, astfel încât să fie cooptat la filmările pentru The Prince and the showgirl. 40 ani mai târziu, acesta pune într-o carte, experienţa care l-a marcat pentru restul vieţii. Pentru unii ghiolbani din sală, cât si pentru un ochi antrenat, Marilyn poate părea (cel puţin în film) prostuţă cât încape, dureros de vulnerabilă, dar asta-i doar aparenţa ei poetică. Întârzie la filmări, ia pastile pentru orice stare, îşi uită replicile, e misterios de eluzivă...dar când vezi produsul final ...e la fel de încântătoare cum pare în fotografii. Fără vreun unghi nereuşit...e ca şi cum nu te mai saturi de ea, în timp ce suspendă regulile lumii plictisitoare.
De departe, cea mai dulce parte a acestei tragi-comedii, e ziua idilei dintre Colin şi Marilyn, la ţară, prin iarbă, într-un râu şi-n bătaia razelor soarelui, precum şi vizita la castelul Windsor. Poate că autobiografia lui Colin Clark e o fundaţie fragilă (în sensul că poate a minţit) pentru film ....dar tot ce contează după ce-ai văzut filmul, e ea...doar ea.
Închei cu o teorie: e posibil ca Marilyn să fi rămas până acum, cea mai frumoasă actriţă care a trăit vreodată, pentru că a murit la 36 ani....astfel că, cu toţii o ţinem minte - superbă?