Am amânat o săptămână să merg la pescuit în Yemen ...adică la film, nu cu undiţa în deşert.
Coincidenţă, am fost salvat de 2 britanici. Filmul e făcut de BBC şi Consiliul Britanic (cu bani de la Loteria Naţională)...şi probabil de asta au ales acelaşi film cu mine. Spun că am fost salvat, pentru că, vreme de 10 minute AM FOST SINGURUL SPECTATOR din sală...şi sigur nu-l rulau. Până au venit încă 2 persoane, în vârstă....apoi a început distracţia. Aveau chestii să-şi spună, probabil convinşi că nu-i înţeleg. Mi-a plăcut accentul lor şi micile discuţii despre Doina (nu vreţi să ştiţi cum se pronunţă Doina, în engleza originală).
De obicei merg cu ochii închişi la filmele în care apare Emily Blunt, fiind încrezător că nu-şi alege partituri ieftine (deşi a fost Călătoriile lui Guliver...)
Cred că-l pot încadra cu uşurinţă în genul rom-com (da, comedie romantică) deşi nu vezi nici un sărut între Harriet Chetwode-Talbot (n-aş ţine minte numele ăsta, nici de-ar fi al meu) şi dr Alfred Jones. Harriet e consultant la o firmă mare de investiţii, Alfred e un cercetător la o agenţie guvernamentală. Un proiect îndrăzneţ precum şi conjuctura politică (trebuie promovată în presă şi-o ştire pozitivă despre relaţiile britanico-arabe, nu doar dramele conflictelor armate) îi aduce împreună la un castel din Scoţia (gărzile şeicului poartă kilt şi turban), în slujba unui şeic pescar, care vrea să picteze deşertul în verde, convins că pescuitul poatea crea o legătură spirituală între concetăţenii lui şi natură. Adică să construiască un lac artificial, cu 10000 somoni, pescuitul fiind principalul lui hobby. Scurt...50 milioane lire, câţiva ingineri, unele sfori trase la nivel politic, întrunirea câtorva ingineri şi TEORETIC, nu mai e imposibil să pescuieşti în deşert....mai ales când purtătoarea de cuvânt a prim-ministrului (o Kristin Scott Thomas plină de umor profan) dă o mână autoritară de ajutor, proiectului.
Atât Harriet cât mai ales Alfred, sunt într-o relaţie cu altcineva mai tot filmul, dar nu muşcaţi momeala... ştiţi voi comedii romantice care să se împiedice de asta?
Chimia dintre Emily Blunt şi Ewan McGregor (întors la filme britanico-scoţiene) funcţionează aproape la fel de bine ca şi cea dintre Emily şi Matt Damon în The Adjustment Bureau. Ironiile şi aluziile politice îşi fac treaba cât ai zice peşte...rămân însă anumite răsturnări de situaţie forţate şi simpliste, cu tente telenovelistice. Partea care mi-a plăcut cel mai mult în film, e cea de armonie mistică.
Cît din ceea ce ni se întîmplă e din cauză că asta vrem şi cît că aşa vor împrejurările?
E pe undeva normal să mă anime doar prezenţa (fie ea şi virtuală) oamenilor un pic peste medie. Nu vreau să fiu considerat prost, intelectual sau pseudointelectual, tot la fel de mult pe cât mă feresc să dau motive unora să mă considere arogant. Asta se întâmplă şi în grupuri: nu-ţi petreci prea mult timp cu una care te surescită la fiecare tâmpenie sau banalitate spusă. Mergeam în seara asta, pe lângă nişte tineri (măcar eu să nu-i fac puştani, şoareci, copchii) care-o tot ţineau în marfă, mişto, foarte tare. Mă ţin la distanţă de ei .....de genul ăsta de oameni, tot la fel cum se ţin şi ei de mine.
Întrebare: de ce-aş vrea să am un prieten(i) cel puţin la fel de mintos ca mine...sau peste nivelul meu? Să poată să ţină pasul cu interesele mele, sau e pentru că vreau să fiu învăţat...să mai prind câte ceva? Tragedia zilelor mele e să constat că nu mai am decât un prieten preocupat de deduceri, cărţi, filme sau muzică bună, piese de teatru (deja mi-e dor de Gala Star) - lucruri cu (vorba celor de la Esquire) conţinut inteligent peste 90%. Şi mă întrebam.....de ce se mulţumesc mulţi, poate chiar şi tu, să rămâi într-un grup de prieteni care să nu te provoace intelectual. Lene sau neputinţă? E oare inteligenţa (care include şi umorul - ştiind că pentru tineri primează distracţia FRATE) rezervată cercurilor literare, cluburilor de şah şi examenelor ?(acolo trebuie să fii preocupat de ştiinţă).
Aşa c-am zis să-mi calc promisiunea, de a nu adăuga străini pe reţeaua socială. Dacă are interese comune cu ale mele, îl vreau ca prieten virtual. Restul...mă limitez la cordialităţi cu ei. Păi a cui e vina că mi-am rugat colegii o săptămână să vină la teatru...şi doar 3 (în total) au catadicsit să vină, restul fiind prea HABAR N-AM...scuze sunt multe. Ori filmelele cu multe straturi de sens la care-i chem şi la care am ajuns să merg singur, sau cele pe care le văd acasă şi le recomand în zadar...în fine, mai beau o duşcă de ceai de tei, îmi aprind pipa, îmi iau papucii de casă şi halatul ...şi-mi termin Jocurile Foamei. Şi cum orice sentiment autentic e deseori o dramă...de fapt lasă, universul din capul meu e mai bun, la fel de bun ca o baie la creier (n-am zis spălat).
Auzeam într-o perioadă nedeterminată, că nu e bine să-ţi întâlneşti idolii. C-ar trebui să rămână apropiaţi de perfecţiune, în părerea pe care o ai despre ei. Până la ora actuală, nu mi-am întâlnit nici un idol.....dar vineri 6 aprilie, am fost mai aproape decât am fost până acum, când am văzut piesa Mi-e frică de Marea-Neagră , cu Diana Decuseară. Diana seamănă din 2 puncte de vedere, cu una din actriţele mele preferate...dar ce zic eu preferate? .... adorate: Naomi Watts: 1) fizic şi 2) ca şi talent actoricesc.
Curios, în mintea mea, am făcut asocieri cu mai mulţi actori şi alte celebrităţi: Alin Florea (din Visul unei nopţi de gală) cu Jack Black, Stelian Roşian (din Iona) cu Smiley, Alexandru Bogdan (din Dă-dămult.....mai dă-dămult) cu Ashton Kutcher.
E prima din cele 7 gale Star, la care merg... şi acum, la final, spun c-a fost o săptămână al naibii de frumoasă. Sunt recunoscător pentru cele 13 (+1) piese de teatru văzute. Nu doar pentru că eram fericit stând în apropierea Dianei Decuseară, ci pentru tot ansamblul. Imaginaţia pe care mi-am dezvoltat-o în timpul pieselor, tristeţea care mă cuprindea în frigul nopţii înspre casă...pe lângă pâlcurile de lumină stinghere - cu Lara Fabian în căşti, zâmbetele izvorâte din textul piesei - comentarii făcute de mine sau colegul Adrian - intro-urile lui Bogdan Matei - acelaşi şi mereu altul, ori reacţia actorului la reacţia publicului.
Joi 5 aprilie, pe scena teatrului Bacovia, am stat alături de alte 2 colege, lângă Eliza Noemi Judeu (bine, toţi am stat) pentru piesa Femei Singure (după Dario Fu - scenariu respins anul trecut de juriul Galei Star). La prima piesă am absentat, fiind ocupat cu un curs la master. Emoţiile de început au existat, deşi stiam ce să aştept de la Eliza, din moment ce-am mai văzut-o în câteva piese... Nu şi vulgară, necenzurată şi feministă cât cuprinde. De fapt, poate nu feministă....a vrut să convingă că femeia e mai mult decât un obiect sexual de care bărbatul poate dispune după ce-i asigurat că mrejele şi-au făcut treaba. Frenetismul combinat cu calmul dulce al oricărei femei trecute prin viaţă, au lucrat în favoarea ei. A convins şi-a plăcut, deşi a trebuit să mi-o închipui în pielea a 3 personaje. Atât doar....abia aşteptam să mă ridic, să fac câţiva paşi...amorţisem şi m-am simţit pus la colţ pe coji de genunchi (îmi amorţise genunchiul - NEVER HAPPENED TO ME BEFORE).
În ziua 2, un anume Toma Dănilă a avut divergenţe cu organizarea şi-a zis: LA VALOAREA MEA? Fuck this...am plecat acasă. Nu s-a ţinut prima piesă a zilei: G.O.D. Numai bine, încât prima impresia a zilei, prima piesă, a fost "Mi-e frică de Marea Neagră (după un monolog numit Nudiştii scris de Irina Nechit), jucată magistral de actriţa Teatrului Naţional Mihai Eminescu (in your face Rusia) din Chişinău.
Pe o platformă cu un pat sărăcăcios, într-un echilibru pe care-l invidiez, Diana a avut rolul unei femei vulnerabile, mustrată de conştiinţă (ca-n psihologicele filme făcute de David Lynch..cum ar fi de exemplu Mulholland Drive cu Naomi Watts) care cu o mimică Dumnezeiască şi cu un patos care merita recompensat în seara asta (seara premierii) m-a transpus în mintea ei fragilă dar şi încăpăţânată, de soţie legată de un gelos cu apucături violente. A fost şi rămas, piesa mea preferată din cele 13.
La câteva minute după, în Sala Studio, plină de spectatori, Ştefan Huluba (până acum îl văzusem în public la ID Fest, criticând şi primind, când huiduieli când aclamări) m-a dat peste cap.
Camil. Un oarecare (de Răzvan Ropotan) a fost exact ce-a lipsit de N ori la ID Fest: realist. Tânărul cu 2 taţi, acuzator la adresa publicului nepăsător. O bună parte din spectacolul semi-reality show, stând lângă cameramani, într-o căldură demnă de luna lui cuptor (mama lor de reflectoare) mă simţeam vizat de diferitele replici. Nu ştiam dacă e spectacol sau părticică din viaţa lui. A avut răsturnări de situaţie (lacrimi din cauza leucemiei....saaaau a foilor de ceapă dintr-un borcan) bine venite. Asta căutăm şi-n filme, nu? Situaţii cu care să ne identificăm, sau pe care să le credem.
Sâmbătă, în aceeaşi Sală Studio, a fost Hărmălaie-n cer (adaptare după Fuhrer, la ordin! de Brigitte Schwaiger) cu Raluca Mara (24) din Satu Mare. Posibil să fi fost adaptată după o autobiografie, pentru c-am înţeles iubirea principalei pentru Adolf Hitler. N-aş fi ales nici într-un milion de ani o piesă despre cât de impozant era Hitler şi cum poate înlocui iubirea familiei pentru o copilă. Dramatismul a fost apreciat...dar n-am aplaudat la final pentru că: Adolf Hitler.
Din Brăila ne-a vizitat, în cadrul concursului, sosia lui Jack Black: Alin Florea, cu Visul unei nopţi de gală (de Cornel Cristei). Povestea unui aplaudac la un reality-show de tipul Românii au Talent, nevoit să accepte ca mândria să-i fie călcată de un afon de bani gata, pentru care dubla voci. Cu un dubios (lanţ de aur scos în afara pluoverului) la pian, Alin a cântat câteva piese, ne-a făcut să râdeam, a avut un ton calm, aşezat şi decent. A fost domnul simpatic amuzant. Iar cover-urile reuşite, cred că au contat mult în impresia finală.
Colegul de facultate al lui Huluba, Răzvan Ropotan, a încheiat sâmbăta la teatru, cu adaptarea Fără Cap, după Truman Capote. Aceeaşi căldură în Sala Studio, acelaşi one man show, în care actorul trebuia să-ţi intre în cap, să te facă să aveţi amândoi acelaşi decor imaginar, să-i simţi nervii, iubirea şi ce-l mai animă pe om. În cazul de faţă, o fustă, după care i s-au aprins călcâile unui paznic de muzeu, pseudo-artist. Prea multe n-am reţinut din piesă, dar asta si pentru că mi s-a părut anostă. A da...micile inadvertenţe tehnice, cu Huluba la butoane.
Aţi citit şi am citit Iona, de Marin Sorescu. Ştim că funcţionează şi ca metaforă pentru cât de închişi suntem ca oameni, indiferent de mediul în care trăim...cum nu suntem demni de libertatea pe care o avem. Stelian Roşian din Râmnicu Vâlcea, înconjurat de plase pescăreşti, peşti atârnaţi de sfori, nisip şi mult nylon, a reuşit vreme de 55 minute, chiar şi cu exacerbările lui, să mă convingă că-i printre cei mai buni actori văzuţi în ultimii ani. Foarte expresiv şi persuasiv în crezul lui.
Dă-dămult...mai dă-dămult ... adică duminică, un anume monden, Alexandru Bogdan, a debordat de carismă, schimonosindu-se în hăhăielile unor ciudaţi cu râs colorat, într-un text atent decupat din opera lui Caragiale. S-a râs mult, energie împrăştiată în toată Sala Studio, tipul a fost simpatic, adorabil chiar...copilăros pe alocuri, genul ciupit de obraji de mătuşe şi bunici. Faptul că e din Târgu-Ocna ar trebui să-l ridice puţin în ochii noştri de acum-încolo...să vedem.
Gala Star a avut şi aspecte internaţionale, cu invitaţi din Italia, Bulgaria şi Japonia. Din ultima ţară amintită, Junko Hori, biata de ea, ne-a făcut să aşteptăm vreo 25 minute să intrăm, în timp ce staff-ul ei inspecta scena, pentru eventuale nereguli, în care ea s-ar fi putut accidenta. Asa-Chan (după Mariko Yamamoto) e despre Hiroshima (unde Junko şi-a pierdut tatăl), despre trăirile post-apocaliptice, cu aspecte macabre, ale unei mame şi-a fiicei sale. Colega care ne-a însoţit (mare fană a culturii asiatice) a recunoscut că a reuşit să se emoţioneze până la lacrimi de piesă. Eu....eu doar mi-am făcut 100000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 de DRACI, din cauză că întreaga piesă a fost în japoneză şi subtitrată în engleză. Aşa şi? Păi subtitrarea aia, tu-i mama ei de tehnică, a fost blocată de lumini vreo 20 din totalul de 40 minute. Ar fi trebuit să-i urmez pe cei ieşiţi din sală în timpul spectacolului.
Luni, la ora la care trebuia să fiu la ore, cu probleme stringente de rezolvat (sanchi) am venit din nou la teatru. Milena Milanova (o domnişoară din Bulgaria) era acolo, cu o marionetă pe mână. Nikotine (după A.P Cehov) e bătrânelul ţinut sub papuc de soţie (deci tot o marionetă) venit la o conferinţă pe (ana)tema nocivităţii fumatului, care-o aduce în discuţie pe nevastă-sa mai ceva ca semnele de punctuaţie. Dacă era Mihaela Rădulescu acolo, să-l întrebe: Fumatul chiar e singura ta plăcere? dnul Nikutin i-ar fi răspuns afirmativ. Deşi nu e româncă, Milena ştie cum e cu transpunerea pe 3 voci, ştie şi engleza, iar subtitrarea (cu mici ezitări) a fost bună....deci s-a putut, da?
Roxana Gârleanu a avut cea mai subţire prezenţă scenică. Audienţa (de Kenneth Robbins) s-a rezumat la mai puţin de 40 min (prevăzute în desfăşurător), în care o actriţă aspirantă îşi expunea of-ul, talentul versatil şi vocea pe Billionaire a lui Bruno Mars cu Travie McCoy (în partea publicului de aceeaşi vârstă cu mine, s-a râs când Ramona, citându-l pe Travie, a spus: For What?) Ca mai toate femeile drăguţe ... şi Ramona m-a lăsat vrând mai mult.
Dacă seara de luni s-ar fi încheiat cu ultima piesă din concurs: Jack Făromână sau istoria unui contrabasist...ar fi fost perfect. Dar n-a fost.
Andrei Sochircă, frate de-al nostru de peste Prut, împreună cu Alex Calancea Band şi Olia Tira, m-au încântat. La propriu si figurat. Impozant, sigur pe el şi plin de rahat (cine-a văzut piesa, înţelege...cine nu - trebuia) Andrei a făcut-o pe Morgan Freeman, sau Ion Caramitru: a narat povestirea unui ciung, care-a făcut un pact cu ? ... nu, cu Dumnezeu. Omului îi plăcea jazz-ul...şi după N strădanii, a ajuns să cânte în cel mai notoriu bar al oraşului. Asta până un boss l-a chemat la el în bătătură...nu s-au înţeles, o oarbă (Mizerie) a fost snopită în bătaie...s-au tras câteva focuri de armă...ştiţi voi. Cele 80 minute au trecut repejor, pentru că povestea a respectat un fir logic.
Apoi...toată spuma, crema oraşului...toţi preţioşii plini de sine, cu invitaţii primite pentru importanţa lor, pe care nu i-am văzut la restul pieselor (cu câteva excepţii) au venit s-o vadă pe Oana Pellea în Vocea Umană (de Jean Cocteau). Dacă ştiam eu pentru ce am îngheţat de frig (mă îmbrăcasem subţire)...mergeam direct acasă. Dar nu...inspiraţia mea deficitară, a simţit nevoia să stea minute bune, s-o văd pe Oana Pellea cum stă de vorbă la telefon, cu iubitul ei, fără de care nu poate trăi. Patetisme demne de o telenovelă, onomatopee de coafeze şi-un suflet vai...plin de suferinţă. M-am simţit furat de preţul biletului şi insultat de sărăcia spectacolului. Oana e o actriţă genială, nu aveam nevoie să o văd, pentru a-mi confirma asta....dar la fel de bine puteam să ascult o neinteresantă vorbind la telefon în orice casă din Bacău.
Ultima piesă din concurs, a fost marţi 10.04.2012, jucată de Gabi del Pupo - Călătorie la capătul unei duminici (de Franz Xavier Kroetz). Posibil să nu fi înţeles pe deplin intriga, dar aceeaşi intuiţie care m-a tras în piept cu Oana Pellea, îmi spune, c-a fost despre o fată, crescută fără tată, care se joacă într-un vagon de tren părăsit, de-a mama ei, care urma să meargă în Munchen, să-l vadă pe tatăl fetei. Decor impresionabil, prestaţie actoricească satisfăcătoare, mister şi ...se putea? obişnuita dramă interioară, a unui personaj macinat de întrebările De ce/dar dacă....
După puţin Heineken şi-o oră de taifas, am fost şi la încununarea Galei: Festivitatea de premiere. I-am ţinut pumnii strânşi rău de tot Dianei Decuseară. În zadar, juriul (Irina Petrescu, Catrinel Dumitrescu si Geirun Tin au hotărât ca ...premiile să fie luate în ordinea următoare: Premiul Ştefan Iordache, de la o scenă plină de elevi: Eliza Noemi Judeu. One Woman Show - Milena Milanova pentru Nikotine. One man show - Alin Florea - Visul unei nopţi de gală (absent) . Pentru Cel mai bun Show - Alexandru Bogdan (absent din sală) pentru Dă-Dămult...mai dă-dămult.
Înainte de anunţarea premiilor, am mers cu flori de dna Decuseară, spunându-i cinstit, că indiferent de sistemul de valori al altora, pentru mine, piesa Mi-e frică de Marea-Neagră merita premiată.
Sub privirile aceluiaşi viceprimar de la deschiderea Galei, dar şi sub oblăduirea marelui Caramitru, seara s-a încheiat...afară, lângă noua stea descoperită sub blitzurile presei şi sub focul de artificii de lângă statuia lui Bacovia.
Eram pe un amalgam de probleme, într-o încăpere...cred că era un castel gonflabil. Vârful castelului însemna un pod cu o fereastră îngustă (singura mea vedere înspre realitate). Afară ploua nervos şi tumultuos. Eram ţinuţi împotriva voinţei şi la a 3-a încercare de a scăpa de acolo, urma să experimentez durerea. În timp ce ne promiteam că o să ieşim de acolo, alţii se mulţumeau cu foarte puţin, cu micuţele nevoi primare satisfăcute. O fătucă, credea că dacă fug cu ea în braţe şi pe ultima sută de metri, voi face ultimul pas, intrând cu ea în apă, nu ne vom despărţi: fie luând-o cu mine, fie rămânând cu ea acolo. Locul era considerat o antecameră a morţii. Cât timp respectai regulile, erai ţinut în viaţă. Însă, adevăratul scut, era fosta mea prietenă - stăpâna castelului, care se supăra cu fiecare tentativă de evadare a mea. Oamenii cu care eram, i-au făcut cadou, ca semn de preţuire pentru găzduire, o brăţară organică, din 2 componente care se îmbinau....răgaz pe care l-am folosit să curăţ maldărul de fier şi mobilier adunat pe castel, să nu-l pot folosi ca trambulină, să ajung la fereastră.
Când rămăseseră doar câteva instrumente metalice, vedeam cerul înseninat şi întunecat...dar şi pe ea, care se repezea spre mine, urlând: Am fost înţelegătoare, răbdătoare şi generoasă, în timp ce tu nu înţelegeai cât îmi datorezi. În timp ce mă lovea cu tunete în cap, simţeam cum toate ecranele care mă protejau de realitatea clară, dispăreau, lăsându-mă fără nici un fel de scut. Eram cu capul lipit de drumul uscat...o serpentină de drum de ţară. Simţeam cum viaţa se scurgea din mine şi îmi aduceam aminte că mi s-a zis demult, că nu sunt în viaţă ci într-o comă cu termen limitat. Viaţa se scurgea din mine şi acceptam asta cu un singur cuvânt: Păcat.
Înainte să ajung la castel, pe drum, îmi căutam o colegă, pe care trebuia s-o salvez...dar n-am dat decât de două fete însoţite de 2 seducători ieftini. M-am abătut pe un drum-labirint făcut din plexiglass.
