Lockout - impresii

Se iau ideile futuriste din Al 5-lea element, i se dă lui Guy Pearce rolul lui Bruce Willis din Die-Hard şi glumele din Moonlightning (Maddie şi David) - totul sub atenta îndrumare a regizorului de la Taken şi iese un thriller despre viaţa de puşcăriaş criogenat în 2079 ...în spaţiu. 

Dar înainte de film.....fiţi atenţi cât de tolomac pot să fiu uneori. Mi-am luat bilete la The Raven (14:30) şi pentru Lockout (16:50). Unul în sala 5, celălalt în sala 6. Fiind primul film al zilei, intru în sală...întuneric beznă...aprind lanterna de la telefon (opţiune android), mă aşez...stau vreo 3 minute....după care ies din sală, să le spun să aprindă luminile...când observ că intrasem într-o sală greşită.

Dacă The Raven mă dezamăgise fiind prea lipsit de acţiune, de antuziasm...ăsta a fost încărcat de efecte...vizuale şi mai ales sonore....dar cam atât Ideia de bază e....hotărâţi voi: Washington DC futurist...nu mai sunt locuri în puşcării, aşa că cei condamnaţi la crime, violuri (500), sunt trimişi într-un loc unde nu există certuri, violuri sau revolte...pentru că-şi servesc sentinţa îngheţaţi. Snow (Marion) fost agent, căruia i s-a înscenat o crimă...în timpul traficării unor secrete militare, trebuie să stea şi el vreo 30 ani în respectiva închisoare spaţială....până se întâmplă o scenă relativ ridiculă. Fata preşedintelui S.U.A, într-o deplasare umanitară (există bănuieli că a sta criogenat atâta timp, duce la scleroză şi pierderea minţilor) pe această fortăreaţă, e luată ostatică....şi-atunci Snow e trimis s-o salveze. Norocul lui e că Macy, prietenul pe mâna căruia lăsase valiza cu secretele militare, e criogenat pe aceeaşi închisoare...aşa că speră să împuşte 2 iepuri dintr-un foc. 

Împuşcături, glume care par că nu-şi prea au locul (n-am mai văzut agenţi CIA atât de sarcastici, cu glume de stand-up la fiecare 2-3 propoziţii), deţinuţi care preiau controlul (în special 2 fraţi scoţieni) şi negociază eliberarea ostaticilor....plus o legătură romantică inevitabilă între Snow şi Emilie (Maggie Grace din Taken 1 şi-n curând şi 2, Twilight [Irina]) e ce urmează să se întâmple în cele 90 minute. Finalul e ca-n toate filmele de acţiune...cu bum-bum, o răsturnare de situaţie, un sărut şi-un pumn. Râsete-le de ghirţoi, auzite mai tot filmul din spate, s-au datorat unor glume uneori atât de facile şi stupide: Snow îi administra ei, injecţii pentru amorţirea fundului şi-a gurii - să tacă odată : HA-HA-HA-HA...foarte (ne)amuzant, SAU: Emilie a căzut peste Snow astfel că gura ei a nimerit pe prohabul lui...şi tipul s-ar fi  mulţumit doar cu un mulţumesc - HA-HA-HA-HA...criminal, nu? SAU: Un tip de rang înalt din serviciile secrete se răsteşte la un subaltern: Când o să vreau să aud părerea ta - am să ţi-o dau (nu cer) aha-ha-ha-ha.
Mulţam de citire.

The Raven - Impresii

Is all that we see or seem...But a dream within a dream?

Cum naiba a ajuns sponsor la un film despre un poet-prozator, cel mai tâmpit post de radio din România, RECTe radio-Zu?

Cei care au văzut V fot Vendetta, vor recunoaşte în The Raven, destule similarităţi. Atât doar, că ăsta-i mai forţat....în aceeaşi măsură în care va fi şi Abraham Lincoln - Vampire Hunter. Anonymous a reuşit să nu fie comercial, deşi e inspirat din realitate....şi-n pofida tonului elevat din Corbul (a trebuit să renunţ la subtitrare în timpul filmului, pentru că era la fel de absurdă ca una tradusă cu Google Translate) pe care-l are, pică în multe locuri în clişee şi-n scene absurde. Asta o spun pentru că azi-noapte am văzut, I Saw the Devil, un thriller-mistery cu accente horror, ceva mai închegat decât filmul ăsta.

Şi-n film ca şi-n realitate, Edgar Allan Poe, un om nefericit, sub-apreciat...ba chiar bajocorit (o să-l comparaţi, pe drept, cu Sherlock Holmes), a publicat în 1845, primul său Poem - The Raven care-i la fel de misterios....de tenebros, ca şi partea de proză scrisă în cei 40 ani (nu e ştiută o cauză sigură a decesului). 

The Raven (interzis copiilor sub 18 ani, pentru scenele însângerate...în special prima - cu un pendul) e despre aducerea la viaţă ...şi la moarte, a scrierilor ce aveau să-l consacreze pe Edgar Poe, în sec XIX-lea în Baltimore S.U.A. Un criminal în serie, inspirat de lucrările lui Poe, îşi alege victime strategice, le ucide respectând cu stricteţe indiciile ce au menirea să-l conducă pe scriitor şi pe poliţişti .... spre alte indicii. Scopul crimelor nu-i clar definit...şi-n asta stă tot farmecul filmului...ăsta fiind şi motivul pentru care nu vi-l spun. Că ucide nevinovaţi e una..... dar când criminalul (sună ridicol, dar prefer asta decât să vă spun direct cine e) îi răpeşte şi îngroapă de vie logodnica, punându-i iscusinţa lui Poe la încercare, contra-timp. O perversiune cu scop clar abia la final, e că Poe e pus de criminal, să scrie şi să publice din nou, în ziarul cu care colaborează, pe baza indiciilor lăsate pe cadavre. Sfatul meu pentru cei care nu l-au văzut, e să fie atenţi la personajele din jurul lui - nu neapărat cele apropiate....pentru că toţi spectatorii The Raven, vor avea menirea de a fi mici-detectivi pe durata filmului. Mai ales că filmul începe cu moartea scriitorului...şi se termină cum începe. 

Dincolo de prestaţia foarte bună a lui John Cusack (se pierde în pielea personajului, la fel de bine ca Johnny Depp) mai străluceşte şi Alice Eve.....dar aveam aşteptări ceva mai mari de la film.

Mulţam de citire. 

Barcelona - Chelsea 2-2 (24.04.2012)

Prea multe nu am de spus, fiind mult prea mâhnit. Singura mea contribuţie în postare, vor fi câteva comentarii de pe Twitter, din timpul meciului:

Jucătorul lui Chelsea care a dat cele mai multe pase verticale: Petr Cech (5).

Dar ce m-aş bucura ca şi Real Madrid să piardă în finală cu Chelsea, în acelaşi stil în care a pierdut şi Barcelona. Atunci să vă văd...

Cu sau fără Torres, tot aia era măcar m-a scos din mizerie idolul meu

Abramovich a sunat la Râmnicu Vâlcea după întăriri pe pivot.

Restul e un text acceptabil, de pe Istoria Fotbalului.com

Barca-Chelsea. Pastila antidepresivă 

de Alex Buturugeanu 

Sportul înseamnă şi alegerea unei tabere. Înseamnă şi eterna luptă dintre bine şi rău, chiar dacă binele se cheamă frumos iar răul, inestetic. Cu toate îndemnurile baronului de Coubertin, participarea nu face doi lei găuriţi la un asemenea nivel. Nu pentru o participare glorioasă s-a apărat Chelsea pe două rânduri, nu pentru ea a pasat Barcelona până când jucătorilor li s-au învineţit picioarele. În duelul de aseară s-au regăsit şi suporterii. Sutele de mii, milioanele. Probabil că majoritatea ar fi preferat un altfel de rezultat.

Câteva umile consideraţii.

Nu, n-am văzut finala, aşa cum am auzit repetat până la obsesie, în comentariul meciului. Am asistat la returul semifinalei.

Nu, Barcelona nu a pierdut calificarea pentru că  nu a închis meciul la 2-0. N-ar fi ştiut să o facă. L-a pierdut când Messi a ratat penalty-ul, când morişca de pase nu a trecut nu de fundaşii lui Chelsea, ci de mijlocaşii şi atacanţii improvizaţi în apărători, pe o linie doar un pic mai avansată.

A fost justificată eliminarea lui Terry? A fost indicat corect penalty-ul în favoarea Barcelonei?

Acuzele la adresa lui Chelsea, deja multe, ar trebui să se lovească de pilda lui David şi a lui Goliat. Barcelona este stăpâna fotbalului din ziua de azi, dincolo de zile mai mult sau mai puţin reuşite. Chelsea nu ar fi avut nicio şansă în câmp deschis. Nimeni nu joacă pe atu-ul adversarului. Englezii au construit meticulos un labirint din care adversarii să nu poată ieşi dar au fost suficient de deştepţi încât să nu se rătăcească ei înşişi. Trage de timp Drogba? Trage de timp Cech? Simulează o palmă peste faţă Puyol?

Aminteam de bine şi rău, de frumos şi urât. Cui i-a plăcut golul lui Ramires?

Pe aceeaşi linie: apreciem zelul ofensiv al unei echipe şi mai puţin determinarea defensivă a celeilalte?

Evoluţia postulată de Darvin spune că un organ pe care nu îl mai foloseşti, în decursul a generaţii şi generaţii se atrofiază. Îşi pierde sensul, se estompează, organismul nu mai vede niciun sens să-l recreeze fără un scop. Vezi picioarele mamiferelor acvatice sau ochii peştilor care trăiesc exclusiv în peşteri.

Organul amorf al Barcelonei poartă numele Valdez. Când echipa ta are posesie 80% meci de meci, rar apare ceva demn de apărat. Oricâte antrenamente ar executa conştiinciosul din poarta catalanilor, nimic nu se compară cu realitatea, aşa cum este ea. Poate lui Valdez i-ar prinde bine un împrumut la Wolverhampton. Wayne Hennessey este extrem de bine cotat pe piaţă chiar dacă a încasat peste 70 de goluri într-un singur sezon. Aşa slabi au fost lupii încât, paradoxal, portarul a fost unul dintre cei mai activi jucători ai echipei.

A fost meritată calificarea englezilor? Rezultatele spun aşa: Chelsea a câştigat la ea acasă şi a remizat pe terenul adversarei. Prin urmare a mers mai departe. Statistica nu ţine cont de numărul barelor. Soarta da.

Ar fi fost mai frumoasă o finală Barcelona-Real sau una Barcelona-Bayern? Ar fi fost. Cel puţin pentru fanii catalanilor.

Indiferent de nuanţe sau interpretări, istoria ne-a dat un indiciu în avans despre cine are mai multe şanse de calificare. Liga Campionilor în actualul format nu a fost câştigată niciodată doi ani consecutiv de aceeaşi echipă.

Altfel, o seară frumoasă pentru londonezi, una de coşmar pentru catalani. Acum trei ani a fost invers. Soarta, iarăşi.

Barcelona-Real Madrid 1-2 (21.04.2012)

Ajungi uneori să îţi pui întrebări asupra unor superstiţii pe care le vezi doar la alţii, dar care`ncep să ţi se aplice. Obişnuiesc să merg la meciuri importante, cu miză, la Brown Cafe (un bar) cu câţiva colegi. Atmosferă bună, voie bună, tensiune între ambele tabere.....şi 90% din cazuri - înfrângerea alor mei. A fost şi cazul meciului de aseară. El Clasico avea toate ingredientele să fie o încununare, un dar pentru fanii Barcelona, printre care mă număr. Doar că, toată energia pozitivă din timpul săptămânii, toată încrederea (sau mai bine zis, aroganţa) în victoria catalanilor, a transformat Barcelona într-o echipă inferioară tactic Realului. De 5 ani nu mai câştigase Real Madrid pe Camp-Nou şi cu un motiv bine întemeiat: erau mai slabi. Deşi s-a ajuns la doar 4 puncte distanţă între noi şi Real, victoria de aseară urmând să facă EXTREM de interesant finalul de campionat....Barcelona i-a dezamăgit pe toţi. Şi asta după 2 egaluri cu AC Milan şi-o înfrângere pe terenul lui Chelsea, în Champions League, plus o victorie controversată şi chinuită cu Levante în La Liga.
Lângă 2 Heineken-uri şi-o pungă de Nut-Line, dar mai ales lângă 4 ţărani amuzanţi, care-o ţineau într-un delir cu expresia DUMNEZĂII MĂ-TII... am văzut un meci fad, lipsit de spectacol, cu ocazii de ambele părţi - pe care le pot număra pe degetele de la o mână.
Primul gol al Real-ului, chinuit şi născut din ezitările lui Puyol şi Valdes a fost totuşi meritat, din moment ce ăştia veniseră să joace agresiv în careul Barcei încă din primele secunde. Egalarea lui Sanchez a descătuşat ceva mai puţină energie în barul în care eram ...să nu mai spun de golul de manual, pe contraatac al lui Ronaldo. A reuşit să îi închidă gura lui Messi (depăşit de presiunea jocului), lui Guardiola şi milioanelor de fani din faţa televizorului, de pe lângă casele de pariuri. Golul lui Ronaldo a fost cel ce-a închis campionatul. Expresia aia de calm...de control, de pe chipul lui.....posibil să-i aducă şi-un balon de aur.
Până la meciul de aseară, acuzam Real-Madrid că nu merită campionatul pentru că joacă bine, face spectacol, doar cu echipele mici...că nu vin cu faze care să-ţi stoarcă admiraţia şi că asta s-a văzut în meciul pierdut cu Bayern. Bun...dar în condiţiile în care Barcelona arată şi mai prost, e doar corect să plec capul, să recunosc supremaţia Real Madrid în El Clasico şi-n campionat. Vinovat pare a fi în aparenţă Guardiola, care l-a ţinut pe bancă pe Fabregas şi pe Sanchez o bună perioadă din meci, Xavi pentru că a fost mână moartă acolo unde Messi avea nevoie de pasele lui filtrante, Puyol pentru că a uitat că-i căpitan.
Rămâne ca săptămâna ce urmează să ne lingem rănile adânci, să învingem Chelsea şi să încercăm să ne recuperăm demnitatea într-un nou El Clasico, în finala Uefa Champions League....urmând să ne explicăm înfrângerea de aseară prin faptul că Real a câştigat cu un gol din fază fixă (Khedira) şi-un gol pe contraatac (Cr7).
Statistica derbyului
Barcelona  -  Real Madrid
66% - Posesie -  34%
3 - Şuturi pe poartă - 6
4 - Cornere - 7
51 - Mingi recuperate - 55
6 - Parade - 8
112 - Acţiuni de atac - 109
11 - Faulturi - 20