Acum 15 ani, a trebuit să muncesc pentru primii bani de film, văzut la cinematograful Central din Bacău, adică Men in Black, pe care l-am văzut cu sor` mea Oana. A rămas un film drag şi de fiecare dată când auzeam de Bărbaţii în negru, nostalgia mă legăna până o parte din mine era transpusă în anii 90.
Cumva, după atâţia ani şi atât de multe filme văzute (vreo 500 numai la cinematograf) am mers la Men in Black 3d în aceeaşi zi cu lansarea mondială ..... chestie care nu era posibilă în 1997, când aşteptam şi 2 luni să apară un film lansat în State, când torrentele nu existau.
Se înţelege că indiferent cât de neinspirat sau repetitiv ori lipsit de originalitate avea să fie partea a 3-a (cu un scenariu propus încă din 2002 de Will Smith), nu-l pot critica, pentru că-i o parte din mine mult prea dragă.
Partea a 3-a, făcută de acelaşi regizor ca şi a II-a (2002), reia tema memoriei lui K (Tommy Lee Jones)....ba chiar a existenţei lui, într-o versiune cu tehnologie învechită a MiB. Extrem de scump la vedere K, apărând simbolic, la începutul şi finalul filmului, este substituit de un K mai tânăr (Josh Brolin - la a 3-a colaborare cu Tommy Lee Jones), în America anului 1969. Adică J trebuie să se întoarcă în timp din cauza unui crustaceu fără o mână [pe nume Boris] de pe altă planetă, evadat din închisoarea de pe lună (cu ajutorul mult prea antipaticei Nicole Scherzinger), după 40 ani de încarcerare. Planul lui: să se întoarcă în timp, în ziua în care K e ucis/sau a creat un scut pentru Pământ la Cape-Canerval Florida (prima misiune pe lună), i-a criogenizat şi distrus o mână lui Boris Animalul Boglodit ...a oprit invazia planetei de neamul lui şi l-a arestat.
K-ul din 1969 nu numai că nu mai e morocănos, dar e chiar vioi, îndrăgostit (Agent O) şi foarte respectuos când vine vorba de înţelepciunea ce derivă dintr-o plăcintă.
Dacă nu eraţi prea tineri în 97, atunci veţi recunoaşte câteva glume din prima parte şi-n Men in Black 3, câteva decoruri puţin updatate .... aceiaşi extratereştri ridicoli şi scârboşi, acelaşi Will Smith cu rol de învăţăcel...dar şi glume bune noi - cu trimitere la cum se descurcă J în anii 60, când rasismul era în floare, sau unul dintre scenarişti, aici şi actor, în postura unui extraterestru atotştiutor care vede simultan - toate versiunile posibile ale viitorului (Griffin - îl ştiu din A Serious Man), ori ridiculizarea lui Andy Warhol (Bill Hader din SNL) sau Gaga şi Bieber - extratereştri.
Ce mi-a plăcut întotdeauna la K din primul film (Tommy Lee-Jones) mi-a plăcut aici şi la tânărul K (Josh Brolin) şi anume, că e amuzant fără să ştie. Şi ce o să vă placă mai mult ca sigur după ce-l vedeţi, e finalul surprinzător de dulce şi uşor romantic şi că Will Smith pare să nu fi îmbătrânit.
Păcat că 3d-ul se simte în plus, cu 2-3 excepţii.
Încă o surpriză plăcută: coloana sonoră cu Pitbull, pe care nu-l suport din principiu, aici e acceptabil
Până nu demult, ignorasem cele 10 sezoane din American Idol, deşi Kelly Clarkson (câştigătoarea primului sezon) e una dintre cântăreţele mele preferate, la fel cum devine acum, superba Carrie Underwood. După finalul X Factor din 2011, eram curios cum arată American Idol (unde Simon a fost în juriu) şi-am văzut 2-3 emisiuni, cât să încep să urmăresc toate cele 40 show-uri din 2012.
Formatul e oarecum diferit de restul talent-show-urilor...şi poate ăsta-i unul din motivele pentru care e cel mai iubit şi urmărit. Cu Ryan Seacrest la cârmă, cu Steven Tyler, Randy Jackson (producător) şi Jennifer Lopez în juriu......audiţii de 1 minut în care s-au cântat piese nu atât de cunoscute, fără negativ, American Idol chiar merită să fie în fruntea emisiunilor dedicate muzicii.
Pentru că nu întotdeauna juriul a avut nervul de a critica şi-a veni cu criticile constructive, Jimmy Iovine (producător şi CEO - Interscope Records) a fost mereu acolo să culeagă huiduielile...ca suplinitor al călăului Simon Cowell.
După preselecţii în mai multe state, şi 100.000 concurenţi preselectaţi, o bună parte din show s-a bazat pe top 12 (Colton Dixon, Deandre Brackensick, Elise Testone, Erika Van Pelt, Heejun Han, Hollie Cavanagh, Jeremy Rosado, Shannon Magrane, Skylar Laine, Joshua Ledet, Jessica Sanchez şi Phillip Phillips)...cu care vor merge în vara asta şi într-un turneu prin S.U.A.
Emoţia şi talentul sunt ingredientele de bază în Idol. Adică s-a plâns mult, s-au luat decizii care au durut în interiorul show-ului şi mai ales dincolo de ecran (normal că m-am implicat în discuţii săptămânale pe Facebook şi Twitter).
Fiind la al 11-lea sezon, Idol are în spate o echipă de producţie, pe lângă care cei de la Românii au talent par amatori. În urmă cu câteva săptămâni chiar s-au gândit să ţină preselecţiile pe un portavion marin...şi-apoi ţin`te zgomot cu decolările şi aterizările de acolo. Audienţa finalei: rating 6.1 cu 20.7 milioane telespectatori.
Foarte simpatică de urmărit a fost relaţia dintre concurenţii finali, prieteniile şi micile animozităţi dintre ei. I-au cazat într-o vilă doar a lor, Ford i-a susţinut financiar - după ce-au jucat în reclame săptămânale, unii au primit şi maşini (inclusiv mentorii finaliştilor Jessica şi Phillip), au apucat să fie remarcaţi pe covorul roşu, au fost invitaţi în late-night show-uri şi şi-au creat fiecare câte-o bază de fani solidă.
După ce-au rămas doar 2: Jessica Sanchez (respinsă de 2 ori la Americas got Talent, acum 5 ani) şi omul meu: Phillip Phillips, a venit rândul marii finale, în Teatrul Nokia din Los Angeles, în serile de marţi şi miercuri (22-23 mai 2012).
2 concurenţi diferiţi: Jessica cu o voce mult mai matură decât vârsta ei (16 ani), Phillip - compozitor, instrumentist şi vocalist cu urme de Joe Cocker, Mumford and Sons sau mai ales Dave Mathews Band, în sânge. Povestea lor a început în condiţii similare, a continuat în aceleaşi auspicii (au avut chiar parte de o paradă şi-un concert în oraşul natal) ...dar avea să se termine cumva diferit, pt că doar 1 putea fi American Idol.
Ultimii 10 concurenţi au revenit pe scenă pt câteva cântece, câştigători din anii trecuţi au venit în rândurile din public să-şi aducă aminte de unde-au plecat, finaliştii au cântat din nou cu voci consacrate ale muzicii, au fost şi câţiva invitaţi în recital: Neil Diamond, Rihanna
şi chiar juriul, adică Jennifer cu Wissin&Yandel şi Flo-Rida, Steven cu Aerosmith...au rulat momentele amuzante din timpul întregului sezon, greşelile flagrante, amintiri create în jurul American Idol.
Unul dintre câştigătorii morali ai show-ului, o voce deosebită, Joshua Ledet a avut câteva ocazii de a rămâne o ultimă dată în atenţia fanilor şi mai alea a caselor de producţie, cu această interpretare church-powerhouse, în care toată muzica din el a fost exorcizată din plăcere:
Nici Jessica, care ar fi putut la fel de bine să câştige (va scoate un album mai mult ca sigur), în câteva luni, nu s-a lăsat mai prejos, având câteva cântece uimitoare, dintre care acestea ar fi cam cea mai speciale:
Bee-Gees au fost omagiaţi de către Joshua, Deandre, Colton, Heejun şi Jeremy într-un mix medley drăguţ.
Pentru mine, unul din cele 3 momente ale serii, a fost duetul Hollie Cavanagh-Jordin Sparks - You`ll never walk alone (imnul echipei care-a susţinut-o pe Hollie în concurs - Liverpool)
Al doilea a fost ridiculizarea lui Jimmy Iovine, care i-a pocit numele lui Jennifer Lopez în mai bine de 20 rânduri, spunându-i Jessica, sau mica surpriză pt Randy Jackson, care-a tot lăudat diferiţi concurenţi, că sună atât de bine, că ar putea cânta chiar şi cartea de telefoane......ceea ce băieţii au şi făcut....ori chiar o foarte originală cerere în căsătorie, a lui Ace Young către Diana DeGarmo (2 foşti concurenţi).
Bineînţeles că momentul preferat al serii a fost când Phillip a fost încoronat câştigătorul celui de-al 11-lea sezon...fiind epuizat, obosit şi bolnăvior, încât nu a reuşit să-şi cânte viitorul prim single: Home, izbucnind în lacrimi, după care a mers să-şi îmbrăţişeze familia. Phillip are o insuficienţă renală şi trebuia operat încă de acum câteva săptămâni...dar a strâns din dinţi, a dat tot ce avea, a rămas simplu şi dedicat şi ...ăsta e meritul lui
Până se va opera şi se va apuca serios de muzică, clipuri, compus şi turnee, de la Phillip mi-au rămas câteva clipuri bune, printre care Volcano şi Fat bottom girls
Don’t expect Phillip to be singing a ton of love songs; he tells The Albany Journal: “I don’t like gushy love songs or songs that are just stupid and make no sense at all. If you write a love song, make it different — don’t just write, ‘I love you baby, you are so wonderful …!’ It aggravates me
